30 dec. 2010

Sfânta Muceniță Anisia


Veniţi toţi iubitorii de prăznuiri să încununăm cu laude, pe ceea ce a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos Dumnezeu adevărat şi a surpat pe începătorul răutăţii care pe mulţi i-a înşelat, abătându-i de la dreapta credinţă, iar noi văzând biruinţele ei cu veselie să-i cântăm:

Bucură-te Sfântă Muceniţă Anisia, mult pătimitoare!

(Condac din Acatistul Sfintei Mucenițe Anisia)

24 dec. 2010

În loc de rugăciune



În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.
Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.
Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.
De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.
Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Demostene Andronescu (deţinut politic)


23 dec. 2010

Moş Ajunul





Ninge!...

Fulgi de zãpadã cad molcom, acoperind cu gingase aripioare de fluturi crengile copacilor, strãzile, vehiculele, trecãtorii...

Orasul se învesmântã în herminã...

Pe albastra strãvezie boltã a cerului, s'au aprins fãclii. Pretutindeni licãresc lumini, împodobind noaptea cu strãluciri de nestemate.

Incet, pe nesimtite strãzile se întroienesc, fulgi de nea se odihnesc pe ferestre.

Natura fascineazã...

Pãmântul respirã noua dumnezeiascã mireasmã.

E mistica noapte de MOS AJUN.

Coplesitoare, fermecãtoare searã a copilãriei...

Sufletul îmi este rãscolit de dulci si îndepãrtate amintiri...

Privind în urmã, strivesc o lacrimã între gene.



Cu Mos Ajunul începea siragul de zile sfinte, a reuniunilor familiale la vãpaia focului îmbietor din vatrã, a gingaselor emotii celor micuti la sosirea Mosneagului Crãciun, a bradului încãrcat cu daruri, poame si jucãrii, a meselor îmbelsugate cu butile umflate, a omeniei, a voiei bune, a zilelor de închinare petrecerilor încântãtoare.

Casele erau inundate de luminã, portile deschise, bradul strãjuia majestuos rãspândind aroma pãdurii, cãminul mirosea a smirnã si tãmâie...

Bucate rare, cozonaci cu cusma pe o ureche râdeau zãcând pe albe fete de mese scrobite, între crengute de brad si vasc orânduite în tindã alãturi de sacul cu nuci, cosul cu mere si desaga cu covrigi pentru colindãtori...

Vibrau cãminele de cântece în proslãvirea Nasterii Pruncului Sfânt, harul ceresc se revãrsa asupra noastrã; ne oblãduia.



In clestarul noptilor de ger se simtea viata crestinã, domnea o înaltã spiritualitate: era Pace pe Pãmânt.

Si astãzi vatra rãspândeste aceeasi flacãrã, dar... climatul intim al cãminului nu mai este acelasi; focul nu mai dogoreste, idealurile s'au sfãrâmat, fiinte scumpe ne-au pãrãsit; peste inimi s'a asternut beteala singurãtãtii...



Caut armonia, înãltãrile sufletesti, farmecul de odinioarã care ne-a vrãjit copilãria...

Caut mãretia unor zile sfinte trãite departe, în tara omeniei si a belsugului, în tara mea de basm, caut adevãrata incandescentã vâltoare a cinstirii Praznicului Nasterii Pruncului Sfânt, caut Mos Ajunul românesc, caut specificul datinilor noastre românesti, cu sãniile cu zurgãlãi rãzbind anevoie pe uliti, caut micutii colindãtori, ce în zori, cu fete rosii de frig smorcãindu-si nasul cântau: "Bunã dimineata la Mos Ajun", "Aceastã noapte e pentru noi","Am venit si noi odatã", caut corurile scolare care ne desfãtau cu minunatele colinde: "O ce veste minunatã", "Steaua sus rãsare", "Ia sculati boieri mari"...



Mos Ajunul, minunea copilãriei noastre, nu mai este!

Contraste stridente, aspre, însotite de un trist îndepãrtat ecou, rãspund cã peste toate s'a asternut pulberea vremii, ca portile inimii sunt zãvorîte, armonia este sfãrâmatã, fermecãtorul edificiu al Mos Ajunului a fost dãrâmat, vestind exilului osânda plânsului, a dezamãgirii, a amãrãciunii, a nemãrginitei dureri, grea pustietate, cunoscute, îndurate si mãrturisite, lãsate posteritãtii de nefericitul poet al Tristelor, acel neîndoios memento, greu blestem:

"Cum patria amisi, tum me perisse putato,

Et prior et gravior mors fuit illa mihi"...,

în traducere:

"Când am pãrãsit patria, atunci puteam sã socotesc cã am murit:

A fost prima si cea mai gravã moarte"...


Azi, Prãznuirea Mos Ajunului a dispãrut..., iar Crãciunul contravine adevãratei cinstiri a Nasterii Pruncului Sfânt, circumscriindu-L într' un cadru superficial, jalnic de redus, o singurã zi, fiind fãrã tãgadã o giganticã dezgustãtoare îndeletnicire comercialã, o supãrãtoare denaturare moralã, departe de sensibilitatea lumii crestine, departe de proslãvirea noastrã româneascã, departe de datinele noastre sfinte...

Timpul a fãrâmat armonia vremurilor si, a lãsat în urma lui cenusa aducerilor aminte...

Ninge!...

Vântul vuieste, urlã, rãvãseste omãtul...

Visez dureros la întreaga bucurie a copilãriei duse...

Trist, îl astept pe Mos Crãciun; îl chem...

"Mos Crãciun din vremuri bune,

.............................

Inseninã-mi gândul rãu

Si cu fata ta blajinã

Alb rãsari din perne moi,

Calcã 'ncet, nimic nu spune!

Strânge-mã la pieptul tãu,

Si sã plângem amândoi,

Mos Crãciune!"





Grigore CAVAFU

Libertatea, N.Y., Anul VI, Nr. 52, Dec. 1986




20 dec. 2010

Sfântul Ioan de Kronstadt (20 decembrie)




"Nu cred ca vă puteţi închipui cât de mult am iubit Biserica: am iubit-o ca pe o mamă,
am iubit-o aşa cum ne iubim ţara în care ne-am născut şi cum Îl iubim pe Dumnezeu.
O iubeam cu o iubire care era însăşi viaţa şi sufletul nostru.
Biserica era mai mult decât un loc sfânt: era izvor de frumuseţe, de bucurii alese:
ne oferea tot ce aveam nevoie, nu duceam lipsă de nimic altceva. "

Prot. Serghie Bulgakov, Însemnări autobiografice

Aceasta este o mărturie referitoare la "copilăria unei personalităţi de excepţie (...) - cunoscutul profesor de economie politică şi filosof, ulterior preot şi original teolog, protoiereul Serghie Bulgakov. Spusele sale ne vor ajuta să ne imaginăm atmosfera în care şi-a petrecut copilăria Ioan de Kronstadt. [...] Iată ce spune acelaşi autor despre cum decurgea viaţa în propria sa familie (cea a unui preot de provincie":

" Tipiconul era regulamentul nostru de familie, cu sărbătorile şi cu posturile, cu slujbele şi rugăciunile lui. De aceea, pentru noi era ceva ce venea de la sine, asemenea legilor naturii, ca zilele de post, şi mai cu seamă asprul regim al Postului Mare, să fie respectate cu străşnicie. Toate posturile şi toate sărbătorile pascale erau trăite de noi, fiecare în felul său, dar întotdeauna cu o deosebită solemnitate. Cât de bogată, de profundă şi de curată ne era copilăria, care făcea să ne pătrundă în suflet cerul cu razele sale de aur! Iar această viaţă, care îşi urma cursul după ceasul bisericii şi tipicului acesteia, se încadra perfect în viaţa naturii, ea însăşi participând la viaţa noastră, cu ritmurile ei. Era ceva asemenea unei ample, şi atotproteguitoare cupole cereşti, întinsă deasupra pământului, care avea să ne rămână în veci de veci în suflet".

"Nu încape îndoială că şi viaţa micului Vania Serghiev (Sfântul Ioan de Kronstadt) decurgea tot aşa, în umbra bisericii şi, într-o însemnată măsură, în sânul naturii. Toate acestea făceau ca el să fie un copil liniştit, meditativ, interiorizat, dar şi cu un puternic spirit de observaţie. În unele biografii ce i-au fost consacrate se spune că îi plăcea de mic copil să observe natura, în special plantele, la care face deseori trimiteri pline de gingăşie în scrierile sale:
"Fiecare firicel de iarbă, fiecare floare, parcă ne-ar spune în şoaptă: aici este Domnul!
Uitaţi-vă! Vedeţi cu câtă înţelepciune sunt alcătuite plantele
şi Îl veţi recunoaşte în ele pe Dumnezeu!"

(din cartea "Sfântul Ioan de Kronstadt. Viaţa, învăţătura, minunile",
Episcopul Alexandru (Semionov-Tian-Şanskii)

“Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascali, cantareti] sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“.

În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…

http://www.razbointrucuvant.ro


"Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele". (Sfântul Ioan de Kronstadt)


Bucura-te, Sfinte Ioane, noule luminător al Rusiei şi fierbinte rugător înaintea lui Dumnezeu pentru noi!

18 dec. 2010

Despre candelă


DOMNULUI P.J., CARE ÎNTREABĂ DE CE SE APRINDE CANDELĂ ÎNAINTEA ICOANELOR

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile - fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

Sfântul Nicolae Velimirovici

(din cartea "Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi - scrisori misionare ",
Episcop Nicolae Velimirovici, ediţie electronică, 2005, Apologeticum)


17 dec. 2010

Gânduri despre bine şi rău

UŞOR LUCRU ESTE SĂ ÎNVEŢI UN ANIMAL.
LESNE ESTE SĂ ÎNVEŢI PE UN NEÎNVĂŢAT.
DAR ANEVOIE ESTE SĂ-L ÎNVEŢI PE CEL CE,
NEÎNVĂŢAT FIIND,
S’A FĂCUT ALTORA ÎNVĂŢĂTOR.


01. SUFLETUL – MAI DE PREŢ DECÂT TRUPUL
Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreuna cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

02. DUMNEZEU – ROATA CEA MAI MARE
Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata mică, ce se învârte mai repede. Cu cât roata este mai mare, cu atât rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor. Roata cea mai mare din sufletul omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei nu se poate auzit din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici. Însa în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roata dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte o bucurie de negrăit.

03. NECREDINCIOSUL ÎŞI ESTE SIEŞI CĂLĂU
Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

04. Sufletele tari
Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună nu sânt de ajuns, fără un ţel luminat. La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul? Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sânt luminate de soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele. Asemenea sânt şi aşa-zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine şi al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oameni şi natura din jur. Înveşmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se fac izvor de bucurie pentru toţi cei din jur. Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pământ.

05. Bunătatea este departe văzătoare
Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate. Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă. Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul.

07. Tăcere
Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

08. Omul mare
Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie.

09. Slăbănogul
Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.


(din cartea " Gânduri despre bine şi rău",
Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Predania, 2009)

16 dec. 2010

Îngerii - dar de Crăciun





Interviu cu parintele DANIEL BENGA, prof. prodecan la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti


"Sfantul Craciun este prilejul sa ne intoarcem la farmecul uitat al copilariei si la stralucirea ingerilor"


- Suntem in prag de Craciun si Pamantul e cotropit de ingeri! Au iesit din rugaciuni, din biserici, din carti, iar oamenii ii vad aievea, umpland vazduhul de lumina si cantece... Parinte, ne confruntam cu o moda a ingerilor in lumea de azi sau e semnul benefic al intoarcerii spre credinta?

- Intoarcerea la credinta cuprinde si credinta in ingeri. Nu cred ca e vorba doar de o moda. O credinta autentica, in special credinta crestina, pe care noi o marturisim, presupune existenta ingerilor. Sfanta Scriptura e plina de ingeri. Sunt sute de locuri in care ingerii sunt amintiti, incepand din Paradis, de la Geneza, si pana la cetatea Noului Ierusalim, din Apocalipsa. Din prima si pana in ultima carte a Bibliei, prezenta angelica insoteste neincetat viata crestina. Prin ingeri, Dumnezeu lucreaza neincetat in istoria omenirii. De aceea, cred ca este fundamental ca noi sa ne redescoperim alianta cu ingerii.


- Si totusi, lumea nu crede doar in ingerii biblici, ci si in cei prezenti pe pamant, printre oameni: ingerii pazitori. Intr-o ancheta realizata in SUA, 77% dintre americani au spus ca ei cred in existenta reala a ingerilor, iar 45% ca au avut chiar intalniri cu ingeri. Si revista noastra a gazduit un concurs - "Povesti adevarate cu ingeri" - unde multi cititori au povestit experiente despre intalniri nemijlocite cu ingerii, mai ales in momentele dramatice ale vietii. Cum explicati?

- Prezenta angelica nu poate fi contestata, desi nu exista criterii dupa care se poate testa. Cum stim ca am vazut, cu adevarat, un inger? Ca preot, din experientele pe care le am la spovedanie, nu am gasit nici un credincios, cel putin din biserica mea, care sa-mi spuna ca s-a intalnit cu un inger. Am avut, ce-i drept, si cateva marturisiri ale unor oameni care mi-au spus ca au simtit o "prezenta". Li s-a intamplat in momente cheie ale vietii lor. Ei nu au putut-o identifica, dar era clar un inger. Ingerii i-au salvat din accidente grave, din care nu pot intelege nici azi cum au scapat vii. Insa numarul celor care au simtit apropierea ingerilor este mic, dupa stiinta mea. De aceea, desi relatarile si statisticile par optimiste, n-as spune ca azi Pamantul e "cotropit" de ingeri...

- Pot fi ingerii definiti?

- Ingerul este o fiinta netrupeasca, dar care are o realitate personala care se manifesta. Ingerul are vointa, ratiune, are puterea de a iubi si de a intra in contact si de a dialoga cu omul. Ingerii au fost creati de Dumnezeu inainte de Facerea Lumii, si anume, la Facerea Lumii nevazute, care este lumea tuturor vazutelor si nevazutelor - cum o numim in Crez. Au fost creati numai atunci si toti deodata - o infinitate de ingeri, "miriade si miriade", spune Biblia. Cum ingerii sunt fiinte dialogice si personale, putem intra in contact cu ei, dar nu-i putem vedea aievea, in sens material. Un om pneumatizat, adica un om care are o mare sensibilitate duhovniceasca, poate vedea ingeri. Dar ii vede mai mult cu ochii mintii si nu ca o realitate fizica. Ingerii sunt lumea intermediara dintre noi si Dumnezeu. Am sa va povestesc o intamplare. Acum mai bine de 20 de ani, in satul bunicilor mei, a venit un preot foarte batran. Preotul acela nu era calugar, dar traia de mult celib. Si vazand parintele ca lumea nu prea se inghesuie la Sfanta Liturghie, nu s-a apucat sa-i ameninte ca-i mananca iadul, ci le-a spus asa: "Daca nu veniti la biserica, voi pierdeti, nu eu. Pierdeti pentru ca nu va alaturati ingerilor. Eu, cand ies cu sfanta Evanghelie la Liturghie, sunt impreuna cu ingerii!". Si asa este, caci exista o rugaciune speciala pe care preotul o rosteste la Liturghie, si prin rugaciunea asta ingerii coboara in biserica impreuna cu oamenii si il slavesc pe Dumnezeu.

Un izvor de iubire

- Nevoia de ingeri acopera si o stare psihologica - necazurile, singuratatea, fricile noastre?

- Daca esti alaturi de ingeri, te simti mai in siguranta si iti e mai bine. Credinta in ingeri iti da starea asta, iar dorinta omului de a fi ocrotit este evidenta, fiecare avem nevoie de iubire si ocrotire. Andrei Plesu spune asa de frumos: "Daca crezi in ingeri si stii ca ei sunt langa tine, ai o mare sansa. Atunci cand te vei simti incoltit de necazuri, singuratate si teama, vei sti ca exista cineva care inca te mai iubeste. Si acesta e ingerul tau". Caci ingerul pe care noi il primim de la Dumnezeu, ingerul nostru pazitor, ne iubeste neincetat si neconditionat. Telul lui e sa ne duca pe calea mantuirii, mai aproape de Dumnezeu. Si totusi, trebuie stiut ca nu intotdeauna ingerul nostru sta si ne scapa de necazuri. Uneori ne lasa cu ele, ne lasa ca sa ne intoarcem la Dumnezeu. Atunci protectia angelica se suspenda. Dar acela care e alaturi de ingeri, se afla intr-o stare de bine cu totul aparte. Ne trebuie, insa, si o sensibilitate mai mare ca sa simtim prezenta lor. Noi, chiar in biserica si in viata noastra nu mai constientizam prezenta ingerilor. Foarte putini dintre noi mai stam seara, inainte de culcare, sa vorbim cu ingerul nostru, asa cum vorbim cu un prieten. Or, miracolul care ni se poate intampla si pe langa care trecem prea adesea - este prietenia cu ingerul nostru. Noi pe Pamant avem multi prieteni, dar poate ca prieteniile noastre nu-s intotdeauna adevarate. Ingerul ne va fi prieten devotat totdeauna. El ne iubeste neconditionat. Si ce prieten sa ai mai bun decat ingerul? Tot asa cum prieten devotat ne este Iisus Hristos. Caci El S-a jertfit pe Cruce pentru noi. Nici nu stim cat pierdem, tradand ingerii! Pentru ca ingerii sunt transmitatori ai energiilor divine pe Pamant. Puterea dumnezeirii este o energie, in Univers exista o energie suprema si nelimitata, infinita si necreata - energia dumnezeiasca. A spus-o demult Sf. Grigorie Palama. Prin intermediul ingerilor, aceste energii radiaza de la Tronul dumnezeirii spre Lume, sustinand-o. De aceea stau ingerii in jurul Tronului lui Dumnezeu.


- Cate nume de ingeri sunt cunoscute, parinte?
- Numai trei. Le stim din Biblie: arhanghelii Rafael, Mihail si Gavriil.

- De ce asa de putine, desi ingerii sunt fara de numar?
- E o taina mare, pe care Dumnezeu a vrut sa o lase asa. Lumea ingerilor n-o poate patrunde oricine. Ea nu poate fi nici definita si nici numita pana la capat.


Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu sase aripi

- Cine a creat acest "tipar" al ingerilor care poarta aripi?

- Noi, oamenii. N-avem alta posibilitate de a-i reprezenta pe ingeri decat inaripati. Aripile ingeresti apar inca de la crearea ingerilor. Caci ingerii stau in jurul Tronului Ceresc si fac parte din Lumea nevazuta. Asta inseamna ca Ingerii sunt suspendati, plutesc undeva deasupra Universului material.

Dar despre aripile ingerilor ne vorbesc si viziunile din Vechiul Testament. Iata faimoasa viziune a prorocului Iezechiel, cel care a fost rapit in duh de Dumnezeu si a avut o vedenie:

"Un nor mare si un val de foc, care raspandea in toate partile raze stralucitoare; iar in mijlocul focului stralucea ca un metal in vapaie. Si in mijloc am vazut ceva ca patru fiare, a caror infatisare semana cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru fete si fiecare din ele avea patru aripi". Si prorocul mai spune: "Fetele lor si aripile lor erau despartite in partea de sus, si, la fiecare, doua din aripi erau intinse, iar doua le acopereau trupul." Fapturile din viziunea lui Iezechiel sunt ingeri.

Si tot Iezechiel ni-L infatiseaza pe Dumnezeu inconjurat de ingeri. De aici s-a nascut o icoana ortodoxa foarte puternica: "Mantuitorul in mijlocul puterilor ingeresti". Ea ni-L arata pe Dumnezeu intrupat sub chipul Mantuitorului, stand pe un tron, iar in jurul Lui este vedenia unei roti cu ingeri. Toti ingerii au aripi in aceasta icoana. Caci asa sunt ei descrisi inca de la inceputul Vechiului Testament: ca fiinte cu aripi. Asa a aparut toata iconografia ingerilor. Heruvimii, de pilda, care sunt foarte apropiati Tronului Ceresc, sunt reprezentati cu ochi multi. "Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi" - zicem noi. Serafimii - cu doua aripi isi acopera fetele, cu doua picioarele, si cu doua zboara, cantand in Ceruri: "Sfant, sfant, sfant, Domnul Savaot". Aceasta e Cantarea ingerilor, pe care o cantam si noi la Sfanta Liturghie.


- Cine a stabilit ierarhiile ingeresti, cum a aparut ideea lor?

- Sfanta Scriptura este plina de ingeri, cum va spuneam. Inca din primele veacuri crestine, primii Parinti au inteles ca sunt mai multe categorii de ingeri in Sfanta Scriptura. Apoi, in veacul al V-lea, un mare Parinte al Bisericii, Dionisie Pseudo-Areopagitul, a scris o carte celebra, numita "Despre ierarhia cereasca". El este cea mai mare autoritate in materie de angelologie crestina. Dionisie a sistematizat prima oara cetele ingeresti, fixandu-le un numar de 9. Cele 9 cete au fost impartite in 3 ordine (sau triade), fiecare cu un rost aparte. In prima triada stau cetele ingeresti ale Heruvimilor, Serafimilor si Tronurilor. Ingerii din aceste trei cete sunt asezati in cea mai inalta apropiere a Tronului lui Dumnezeu, se impartasesc cel mai intens din lumina Lui si, ca niste vehicule stravezii de lumina, o transmit si celorlalti ingeri ce-s mai jos decat ei. In al doilea ordin stau cetele ingeresti ale Stapaniilor, Domniilor si Puterilor. Pe cand cetele Arhanghelilor, Ingerilor si Incepatoriilor - cele mai de jos pe scara ingereasca - sunt singurele trimise pe Pamant sa ia contact cu oamenii. Asadar, Cerul este asezat intr-o ordine desavarsita. Despre aceasta ierarhie - daca sunt numai 9 cete ingeresti sau poate mai multe - parintele Staniloae face un comentariu viu: "Numai Dumnezeu poate sti cate ordine ingeresti sunt. S-ar putea ca, asa cum vor veni la Existenta pentru veci miliarde de oameni, sa existe si miliarde de ingeri, miliarde de ipostas-uri constiente netrupesti - pentru a cuprinde cat mai multe din intelesurile si formele de iubire ale lui Dumnezeu cel infinit...". Aici, parintele Staniloae intuieste formidabil faptul ca ingerul fiecarui om nu-l paraseste la moarte ca sa treaca la altul. Ingerul ramane cu tine vesnic, pana la Judecata, si poate si in Imparatia lui Dumnezeu. Asta inseamna ca miliardele de oameni care se rotesc pe Pamant vor trebui sa aiba ingeri. Iar aceasta este o forma a iubirii infinite a lui Dumnezeu.


"Bănuţul" rugăciunii

- Implinesc ingerii miracole, asa cum fac sfintii?

- La fel cum sfintii sunt vestiti pentru minunile lor, si ingerii fac minuni. Si tot ca sfintii, ingerii nu fac minuni prin ei insisi. Minunile lor se intampla numai pentru ca au alaturi de ei o putere si un har dumnezeiesc ce lucreaza. Dar minunea cea mai mare pe care o pot face ingerii nu e neaparat vindecarea unei boli grele, de pilda. Ci, asa cum spunea Nicolae Steinhardt, cea mai mare minune de pe Pamant e schimbarea omului. Chiar Invierea Mantuitorului, care e cea mai mare minune crestina, a fost pentru Dumnezeu o minune mai usoara, decat sa schimbe un om. Moartea a incercat sa-l tina in groapa pe Hristos, dar n-a putut, pentru ca lui Dumnezeu nu I-a fost greu sa calce moartea in picioare. Dar stiti unde nu mai este Dumnezeu atotputernic? Cand se pune intr-o relatie de iubire cu noi. Atunci nu mai poate sa ne determine sa-L iubim. Nu ne mai poate sili, doar ne invita. Aici Dumnezeu este neputincios. Un teolog occidental, Paul Evdokimov, a scris o carte extraordinara: "Iubirea nebuna a lui Dumnezeu". In dragostea Lui pentru noi, Dumnezeu da voie celeilalte iubiri - iubirea noastra de El - sa nu-I accepte iubirea, s-o renege. Iar El ne iubeste mai departe - asta-i iubirea "nebuna" a lui Dumnezeu pentru noi. De aceea, cea mai mare minune pe care o poate face Dumnezeu este sa schimbe un om: cand face dintr-un talhar un om drept, dintr-o desfranata o sfanta. Iar la aceste minuni, Dumnezeu lucreaza si prin ingeri. De cate ori se schimba un om in bine, acolo este si o minune a ingerului sau. Caci ingerii sunt vehicule ale luminii lui Dumnezeu. Si tocmai lumina asta ne schimba pe noi.


- Cu toate ca nu se bucura de popularitatea uriasa a sfintilor facatori de minuni, ingerii sunt si ei o prezenta constanta in rugaciuni. Exista o stiinta a lor? Un fel de a ne ruga prin care sa obtinem mai degraba ajutor ingeresc?

- Rugaciunile catre ingeri sunt foarte prezente in spiritualitatea noastra ortodoxa. Sfanta Liturghie, de pilda, e plina de putere ingereasca. Orice Liturghie incepe cu Cantarea ingereasca a Craciunului. In cadrul Sfintei Liturghii, exista mai multe ectenii, care sunt rugaciuni sub forma de cereri adresate lui Dumnezeu. Intr-o astfel de ectenie, noi spunem: "Inger de pace, credincios indreptator, pazitor al sufletelor si-al trupurilor noastre, la Domnul sa cerem." Si aceasta rugaciune se repeta si la vecernie, si la miezonoptica, si la utrenie. Pe langa rugaciunile din biserica, noi pomenim ingerii si in rugaciunile de acasa. La rugaciunile de seara si de dimineata, exista si o rugaciune pentru ingerul pazitor, in care il chemam ca pe-un prieten ceresc, ne cerem iertare in fata lui pentru greselile ce le-am facut si prin care poate l-am indepartat de noi, ii cerem ocrotirea. Caci asta-i functia centrala a ingerilor: ocrotirea. De aceea trebuie sa ne rugam lor, neincetat! Seara, sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne dea un inger pazitor care sa ne ocroteasca noaptea, iar dimineata sa ne rugam Domnului sa ne dea un inger calauzitor care sa stea langa noi si sa ne lumineze drumul zilei: sa ne fereasca de rele, de ispite, de demonul de amiaza si de toate pe care noi nu le putem stapani singuri, caci oricat am vrea sa ne protejam, noi suntem in mana lui Dumnezeu. Rugaciunea noastra catre ingeri e asemuita cu banutul vaduvei: ce sa ia ingerul din slava pe care i-o dam noi, cand el are toata slava lui Dumnezeu? Dar acest banut al rugaciunii este, de fapt, banul sinceritatii: daruirea a tot ceea ce ai. Rugaciunile noastre, daca-s din suflet, ajung la sfintii ingeri si prin ei la Dumnezeu.


Cântările îngereşti

- E vremea Craciunului, o sarbatoare plina de ingeri. Ei s-au aflat si in ieslea saraca, veghind nasterea lui Iisus.

- Craciunul este temeiul Sfintei Liturghii. Chiar inainte ca Sfanta Liturghie sa inceapa, preotii inalta mainile catre Dumnezeu si inainte sa dea binecuvantarea de inceput spun rugaciunea "Imparate Ceresc" de trei ori, adaugand: "Slava intru cei de Sus, lui Dumnezeu, si pe pamant pace, intre oameni bunavointa". Acest verset a fost rostit de ingeri la Nasterea lui Hristos. Apoi, trebuie stiut ca la Sfanta Liturghie, noi, preotii, imitam pe Pamant ceea ce se intampla in Cer. Exista o cantare pe care o canta intreaga biserica si care se numeste heruvic sau cantare heruvimica. Aceasta cantare exprima o realitate uluitoare: ca noi, oamenii, ne adunam in biserica spre a ne alatura tainic cetelor ingeresti. Si facem si noi pe Pamant Liturghia ingerilor.
Dar ingerii intra in biserica nu doar prin cantare, prin cuvant ori prin simbolurile gesturilor pe care le face preotul. Ci si prin podoaba bisericii: pictura si vesmintele ce se pun in biserica. De ce credeti ca noi, slujitorii, ne imbracam cu vesminte asa de frumoase? Pentru ca ele sunt haina de lumina ce-o poarta ingerii! Nu putem purta in biserica hainele de zi cu zi. Nici noi, nici credinciosii. In satele noastre romanesti, unde exista constiinta Liturghiei ca lucrare dumnezeiasca, oamenii vin totdeauna cu hainele bune la biserica. Cand eram eu copil, la bunicii mei aveam chiar si haine de Pasti, totdeauna noi. De aceea, este si randuiala odajdiilor care-s cusute cu aur, vison, porfira si matase. Nu le-am facut noi, oamenii, pentru ca asa ni s-a nazarit, le-am facut dintr-o porunca dumnezeiasca. Straiele preotului fac parte din revelatie. Prin ele noi incercam sa imitam ceea ce se intampla in Ceruri. Liturghia ingereasca este in biserici si prin picturi. Daca va uitati in turla oricarei biserici, vedeti in centru chipul cel mare al lui Hristos Pantocrator. In jurul Lui, sunt cete si cete ingeresti care-L slujesc. De aceea trebuie sa venim duminica la Liturghie: ca sa cantam cu ingerii lui Dumnezeu. Si oare cati dintre credinciosi mai stiu azi ca duminica, la biserica, noi suntem impreuna cu ingerii si cantam cu ei? Pe langa noi trec masinile, trece istoria si nebunia lumii, iar aici noi venim cu ingerii sa ne inaltam catre Cer, sa-L laudam pe cel care este nemiscat si ramane vesnic.

- Craciunul este mai ales bucuria copiilor, dar o bucurie care isi pierde lumina. Azi nu li se mai spun copiilor povesti cu ingeri, nu li se mai dau ingeri de jucarie, ingerii au disparut din copilaria lor. Nu-i o pierdere pentru ei?

- E mare pierdere! Dar noi nu mai spunem azi povesti cu ingeri, si pentru ca noi insine ne-am indepartat de ingeri. Si mai uitam un adevar: copiii sunt mai aproape de ingeri. Iar copiii sunt si ingerii nostri: frumosi, curati, purtand inca in ei, neintinata, lumina Creatorului. De aceea inteleg ei asa bine povestile, de aceea sunt mai patrunsi de rugaciuni decat noi, daca sunt invatati la vreme. Si sa stiti ca "Ingerasul", de pilda, prima rugaciune scurta si minunata a copilariei - contine toata invatatura noastra despre ingeri. Dar azi, copiii nostri, in loc de povesti cu ingeri, vad "Jetix" si filme cu monstri. Folosesc prilejul acesta si le propun parintilor, cu ocazia acestui Craciun, sa inceapa sa-i hraneasca pe copii cu povesti ingeresti, cu iubire, cu aghiasma, cu anafura si cu impartasanie. Si atunci copiii nostri vor fi mai frumosi si mai fericiti.


Cand se "sfasie" cerul

- In popor se spune ca de Craciun se deschid cerurile, se vad si se aud coruri ingeresti...

- Craciunul este nasterea lui Dumnezeu in istorie, intersectarea istoriei cu vesnicia lui Dumnezeu. Craciunul este dinamitarea mortii. Acesta e inceputul omorarii Mortii prin credinta. Sigur, ea se va definitiva pe Cruce si in Inviere, dar aici incepe totul, cu Nasterea Domnului. De aceea, acum, de Craciun, se deschid Cerurile. Iar prezenta ingerilor e magnifica. Pentru ca acum, Fiul lui Dumnezeu se coboara si cand Dumnezeu a coborat din Cer a trecut prin toate ostirile ingeresti, si toti ingerii au fost langa El. E la fel ca la Inaltare, cand "ingerii cu Mantuitorul s-au inaltat la Cer si L-au insotit".

Aceasta extraordinara stare de gratie a Craciunului este cea mai curata, cea mai teologica realitate in care ingerii coboara in istorie. Se intampla asa cum striga prorocul Isaia in Vechiul Testament: "O, de Te-ai pogori si ai sfasia Cerurile!". Asa e de Craciun: se sfasie Cerul, coboara Dumnezeu si ingerii vin duium si canta ca in inceputul Evangheliei dupa Luca: "Ingerii cu pastorii slavoslovesc si Magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi s-a nascut un Prunc nou, Dumnezeu cel mai 'nainte de veci". De Craciun, ingerii inunda Pamantul.



- Cum sa meritam ingerii, ca dar de Craciun?

- Sfantul Craciun este prilejul sa ne intoarcem la farmecul uitat al copilariei si la stralucirea ingerilor. Dar pentru a ne impartasi din bucuria cantarii ingeresti si din lumina pe care ingerii o aduc pe Pamant de Craciun, ne mai trebuie si curatenie sufleteasca. Asa cum ne curatam casele de praf si de mizerie, sa facem acelasi lucru in casa sufletului nostru, care este casa adevarata pe care trebuie s-o pastram. Sa mergem in comuniunea bisericii, a preotului duhovnic, si spovedindu-ne, sa ne lasam pacatele acolo, sub epitrahir. Si astfel sa plecam curati si cu sufletul luminat. Iar cand sufletul nostru e plin de lumina, se bucura si ingerii cu noi. Si toate acestea le facem nu pentru Dumnezeu, ci pentru noi! Astfel, vom avea in suflet pace, lumina si bucurie.

Un articol de Valentin Iacob pentru Formula As


15 dec. 2010

Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie (15 decembrie)


Bucură-te, Sfinte Mucenice Elefterie, mare făcător de minuni !

Acesta era din Roma, in anii imparatiei lui Adrian (117-138). Si, tanar foarte fiind, si ramas orfan de tata, avand numai pe maica sa, ce se chema Antia, care era invatata sa creada in Hristos de Sfantul Apostol Pavel.
Deci, l-a adus Antia pe Sfantul, copil fiind, la Anichit, episcopul Romei, care l-a dat pe el sa invete Sfanta Carte si l-a asezat in randuiala clericilor; iar la cinsprezece ani l-a hirotonit diacon, si la optsprezece ani, preot, iar cand a ajuns la douazeci de ani l-a hirotonit episcop in Iliric. Si, de vreme ce pe multi invata si-i intorcea la credinta lui Hristos, a trimis Adrian imparatul de l-au adus inaintea lui si marturisind luminat pe Hristos, Dumnezeu adevarat, iar pe idoli defaimandu-i, a fost dat la chinuri. A poruncit sa-l culce pe un pat de arama si sa-i dea foc, l-au pus, apoi, pe un gratar de fier inrosit in foc si iarasi l-au bagat intr-o caldare plina cu untura si cu smoala in clocot; si cu puterea si cu darul lui Hristos a fost pazit de toate nevatamat. Apoi, cu sfatul lui Coremon eparhul, l-au aruncat pe Sfantul Elefterie intr-un cuptor de arama ars in foc, in care a intrat mai intai Coremon insusi, fiind luminat de Duhul Sfant; si iesind nevatamat si marturisind ca Hristos este Dumnezeu, i s-a taiat capul; iar pe Sfantul Elefterie, iesind neatins, a poruncit tiranul sa-l arunce in temnita. A fost legat apoi de un car tras de cai salbatici si, fiind slobozit de ingeri, a fost dus intr-un munte inalt; acolo traia cu fiarele salbatice, care se imblanzeau la cuvintele lor. A botezat aici pe slujitorii trimisi sa-l prinda, precum si pe altii, care au crezut in Hristos, ca la cinci sute de oameni. L-au prins apoi si l-au dus iarasi in fata imparatului, care l-a dat sa-l manance fiarele. Dar, scapand nevatamat, imparatul a poruncit la doi slujitori de l-au strapuns cu sulitele: si, asa, si-a dat fericitul sau sufletu in mana Ziditorului. Iar maica sa, Antia, imbratisand pe Sfantul mort si sarutandu-l, a cazut peste dansul si i s-a taiat si ei capul cu sabia.
Cu ale sale sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!



Intru aceasta zi, invatatura din Cuvintele lui Ava Moise, trimise lui Ava Pimen.

Oricine, de nu va face pacat, iata, are nadejde si va afla usurare in ceasul si in ziua iesirii. Sa urasti cuvintele cele desarte ale lumii acesteia, ca sa vada inima ta pe Dumnezeu. Sa iubesti a face rugaciune adeseori, ca sa ti se lumineze inima ta. Sa nu iubesti a manca mult si nu va fi spurcata inima ta. Pazeste-ti limba ta, ca sa se salasuiasca intru tine frica lui Dumnezeu. Sarguieste-te la slujba ta, la rugaciune si la cantare, ca sa nu te manance pe tine fiarele gandului. Tare sa ai inima ta impotriva gandurilor rele, si usoare iti vor fi tie. Sa nu ai vrajba cu oamenii, ca sa-ti fie primita rugaciunea ta. Smereste-te, fara deosebire, cu toti, ca sa ai indrazneala a te ruga. Pazeste-ti ochii tai de vederi necuviincioase, ca sa se pazeasca omul tau cel dinlauntru. Pazeste-ti auzul tau, ca nu tu singur sa-ti aduni razboaie. Sa lucrezi lucru cu mainile, ca sa-ti castigi painea ta. Sa nu tii la odihna, ca sa nu-ti ingreunezi trupul tau, ca dator esti a-l infrana pe el. Sa nu-ti amesteci cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca sa nu ti se tulbure taria ta. Iubitule, sa ne facem noua insine locuinta intru lacrimi, ca zice psalmistul: "Cei ce seamana cu lacrimi, vor secera cu bucurie" (Ps. 125, 5), intru Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.
(Proloage)

14 dec. 2010

Iarna, la Mănăstirea Mărcuş



Biserica manastirii sub zapezi
Ridicata de o copila neprihanita, printr-un indemn in vis al Nascatoarei de Dumnezeu, singura manastire ortodoxa din judetul Covasna e astazi loc de rugaciune fierbinte si leagan pentru copiii orfani. Un batran ca un sfant, parintele Nil, implineste harul duhovniciei

Nicaieri, iarna nu e mai grea si mai adevarata ca la Marcus, in depresiunea Covasnei. Ridicata pe culmea unui deal ciudat si stingher, manastirea pare stapana absoluta a frigului si a incremenirii arctice din jur. E o manastire simpla si fara zorzoane, invelita discret numai in nuante de alb - alb de gheata, de var proaspat, de lapte si lumina. Undeva, in adanc, sub omatul rece si zgrunturos, sta ascunsa temelia vechii manastiri, distrusa candva de tunurile lui Bucow, acelasi general austriac care a ucis calugarii si a arat toate mormintele din cimitir, pentru ca nimic din amintirea ortodoxiei sa nu mai ramana. Nici dupa 300 de ani, nu se stie prea bine locul si istoria schitului romanesc de altadata. Doar marele Arsenie Boca, trecand candva prin aceste locuri, s-a oprit curemurat din drum, si-a facut cruce mare pana in pamant, dupa care a rostit profetic, vizionar: "Vad o poiana cu ingeri. Vad loc de manastire".
In pragul chiliei, parca asteptandu-ne, batranul parinte Nil priveste luminile indepartate ale satelor secuiesti, amintindu-si de profetia Sfantului din Fagaras. Va ramane pururi un mister de unde stia Cuviosul Arsenie ca aici va fi din nou stupina de maici si, prin dragostea crestinilor, se va ridica un mic orfelinat pentru copiii napastuiti din zona. Din arhondaric, glasurile lor razbat vesele si cristaline pregatind bradul si darurile marunte de Craciun. Sunt opt fetite, frumoase si neprihanite ca niste ingeri. Parintele Nil le face semn de departe, si cu greu isi stapaneste o lacrima de emotie. Prezenta copiilor, puritatea si gingasia lor sunt pentru el darul si cununa batranetii lui. Cauta, se straduieste, vrea, dar cuvintele i se opresc neputincioase pe buze. Se vede ca traieste o bucurie prea mare, o bucurie cu care nu are dreptul sa se laude. Prin voia lui Dumnezeu, i s-a dat sa traiasca ultimii ani de viata intr-o "poiana cu ingeri". Pentru un monah batran ca el, Marcusul e un capat de drum. Ultimul popas. Poate cel mai frumos si mai adevarat din toate.

Siretlicul parintelui Nil
"Sfantul" din varful dealului: parintele Nil

Sus, pe dealul Marcusului, la polul frigului romanesc, iarna cade brusc, intr-o singura noapte. In stupul ascuns al chiliilor, maicutele se grabesc. Ajunul si pregatirile Craciunului sunt aproape, starnind felurite arome si zvonuri de colinde. Din usa trapezei, parintele Nil ne pofteste sa intram si sa ne incalzim in bucatarioara cu tavanul tesit, unde deja miroase a brad, a cozonaci, a sarbatoare, apoi se aseaza sfios intr-o latura de masa si ramane cu privirea pierduta intr-un punct nedefinit. Nu stii daca se bucura de focul domolit din soba sau doar cugeta. Pentru parintele, iarna e un anotimp special - o alta tara, o alta lume. Iarna e tihnita si plina de rabdare. E alba, tacuta, inteleapta si batrana. E ca el.
Refugiat cumva in sine, parintele isi aminteste. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca a trait atatia ani in lume, pierzandu-se in bucuriile trecatoare ale vietii - in muzica, filozofie si discutii fara sfarsit. Apoi, intr-o zi, a inceput sa-si faca bagajele ca in vis, ca purtat de o mana nevazuta. Nici el nu stie ce s-a intamplat cu adevarat. A parasit Ceacova lui natala, ca profesor de biologie, si s-a trezit la Rarau, calugar. A plecat din Banat primavara si a ajuns in muntii Raraului iarna. In veci nu o sa uite aceasta zi. "In poarta, statea ca un paznic staretul Veniamin. Ma privea cu repros, de parca m-ar fi asteptat acolo de cand lumea. M-a intrebat ce vreau, dupa care, fara sa ma lase sa deschid gura, mi-a spus: "Ai grija, nu in manastire gasesti samburele vietii de calugar, ci in tine insuti"". Parintele se opreste si zambeste bland. Parca stie ca trairile inceputului nu se vor mai repeta niciodata. Momente unice, de exaltare fierbinte, mistica. "La Rarau, totul era colosal si intens. Eram in varf de lume si traiam o uimitoare stare adamica. Parca vedeam lumea pentru prima oara. Sub ochii mei, muntele atingea marginea cerului, iar soarele si copacii vorbeau in chip deslusit despre miracolul facerii. Ma bucuram si ma caiam in egala masura. Cand auzeam clopotul de slujba, izbucneam in plans, ca si cum acele clopote ar fi batut pentru pacatele mele. Stateam in biserica si aveam sentimentul ca toti sfintii de pe cupola ma privesc numai pe mine, certandu-ma bland si intrebandu-ma in soapta cum de nu am stiut de Dumnezeu atata amar de vreme. Ce am facut cu dragostea lui? In ce lucruri de nimic am risipit-o? Fratii se mirau de mine si unii chiar gandeau ca nu sunt in toate mintile, in timp ce eu fugeam din calea oricui si imi astupam geamurile de la chilie, ca nu cumva sa fiu vazut la rugaciune si, Doamne fereste, in slabiciunea mea sa ma trufesc. La Rarau, am facut calugarie in hainele mele. Am fost pe rand bucatar, salahor, cioban sau taietor de lemne, descoperind ca in manastire nu faci ascultare si nici nu te canonesti la slujbele de noapte, ci inveti doar alfabetul Mantuirii".
In toate exista o anume pedagogie a lui Dumnezeu. Parintele ii spune zambind "siretlic duhovnicesc". Asa a ajuns la Marcus, incercat de extaz si ispitire, de suisuri si coborari adanci. Nimic nu este intamplator. Trebuia ca la batranete sa-si caute cu adevarat locul. Sa paraseasca Raraul pentru a ajunge la Cozia, unde, printre turisti zgomotosi si fara decenta, sa duca dorul inaltimilor, al insingurarii, al saraciei. E greu sa-l gasesti pe Dumnezeu la sosea, printre suveniruri de vacanta si calatori intrati in biserica doar din curiozitate. E greu sa simti ca esti singur si ratacit printre oameni. Dorul lui era in alta parte si, cand maica stareta Serafima l-a oprit in usa altarului, aratandu-i pozele Marcusului, parintele Nil a tresarit. Dealul de la Marcus si padurea din preajma desenau chiar manastirea din sufletul sau, locul pe care il visase dintotdeauna. Locul de dinaintea ultimei plecari.

Minunea Sfintei Xenia
Langa dogoarea blanda si casnica a sobei, parintele povesteste. E un om cu adevarat minunat, un batran cuminte si fara ascunzis. In jur, iradiaza ocean de liniste. Nimic din asprimea si indarjirea monahilor certati cu lumea nu i se citeste pe fata. Parintele Nil e un mare sentimental. Cand vine vorba de maica Serafima, ochii i se umezesc de indata. Se vede ca o admira, ca o priveste ca pe un om providential, un om al lui Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca adevaratii ctitori de biserica imprumuta lui Hristos mainile lor, pentru a implini lucrarea. Pentru Marcus, maica Serafima a dat tot - ravna, suflet si credinta, cersind prin gari si biserici, rabdand umilinte si cuvinte grele sau muncind pana la epuizare, cot la cot cu barbatii, numai sa vada reinaltat vechiul schit al romanilor din Covasna. Marcusul e al ei si al strabunicii sale, Suzana, batrana care a calugarit in bordei, sfintind locul viitoarei manastiri, cu un ceaslov si rauri de lacrimi, spre a implini astfel o porunca primita de la Maica Domnului in vis. Toate se leaga si nimic nu e lasat la voia intamplarii.
Maica stareta Serafima si ingerii pe care i-a adus la Marcus
Batrana Suzana a sihastrit treizeci de ani, culcandu-se pe pamant si invelindu-se cu cerul. Maica Serafima, cea mai frumoasa fata din Teliu, a renuntat intr-o singura noapte la toate mangaierile lumesti si a calugarit ani de zile pe rogojina, fara sa stie ca se incalzeste la chiar vatra pustniceasca a strabunei ei. Ce a intrezarit in rugaciuni si vedenii Suzana a implinit peste ani si ani Serafima. Parintele Nil a gasit locul deja tocmit - o lavra vie si puternica, ridicata chiar in mijlocul vrajmasiei oamenilor si a iernii, asa cum ii cerea sa faca in duh Sfanta Xenia de la Petersburg. Parintele are mare ravna si nadejde la Cuvioasa, care, dupa ce a ramas vaduva la doar 25 ani, a imbracat hainele mortului si a inceput sa strige in gura mare: "Nu a murit Petru, ci Xenia", sihastrind apoi prin nesfarsitele strazi ale orasului si facandu-se "nebuna intru Hristos". Cuvioasa nu a luat calea pustniciei, ci si-a ales partea cea mai grea - sa locuiasca in oras, printre cersetori si pacate, printre nevoi si ispite cumplite. Grabnic ajutatoare celor saraci si bolnavi, Sfanta Xenia a savarsit nenumarate minuni si parintele i-a simtit nu o data ajutorul. Pentru el, ultima si cea mai uimitoare minune s-a implinit de curand. La 80 de ani, dupa un drum de peste 7000 de kilometri, a ajuns la biserica si mormantul Cuvioasei. A ajuns ca purtat de ingeri, fara pic de oboseala sau alta vatamare. Acolo, in dreptul raclei, a ingenuncheat, a plans si a simtit nevoia sa-i marturiseasca Sfintei ce grea e lupta pentru Marcus, pentru romani, pentru ortodoxie, si in clipa aceea sfintele moaste au prins a tresari usor. Era ca un semn de incurajare a Cuvioasei. Un semn ca ogorul crestin de la Marcus nu va ramane niciodata fara lucratori, fara sporul si ajutorul Tatalui ceresc.
*
Ar fi multe de spus despre Marcus, dar deja e tarziu. In linistea inserarii grabite de iarna, din arhondaric razbat crampeie de colinde, rasete si bucurie de copii, pregatind sarbatoarea sfanta a Craciunului si, brusc, parintele Nil tace si asculta fericit. Le recunoaste glasurile, chiar si fara sa le vada: Ioana, Maria, Ana, Elena, Daria. Sunt fetitele orfane, ingerii manastirii Marcus. Le iubeste atat de mult, incat ar fi in stare sa faca orice pentru ele - sa mearga pana la capatul pamantului, sa cerseasca prin gari, sa-si dea chiar si anii care i-au mai ramas din viata. Nu exista milostenie mai mare decat cea facuta orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevaratii copii ai lui Hristos; ei vor vedea primii Imparatia lui Dumnezeu

Sorin Preda pentru Formula As