Gânduri...

E iarnă. Şi e Duminică. Şi soare. Şi-atîta linişte în odaie, în casă. Tăcere şi singurătate. Căci tu, soare, te confuzi până într-atâta cu noi, cu fiinţa noastră, încât nu te mai percepem ca ceva deosebit de noi, ci eşti una cu noi, eşti noi înşine.

E Duminică de iarnă cu soare azi. Şi e aşa de tristă ziua aceasta! Tristă ca toate Duminicile de iarnă şi de început de primăvară cu soare. Ai putea tu, soare, să-mi aduci bucurie, tu, cea mai bună dintre făpturi. Da, eşti cea mai bună, căci tu dăruieşti lumina ta, căldura ta şi celor buni, ca şi celor răi, celor ce te doresc cu iubire, ca şi celor ce nici nu se gândesc la tine. Tu le dăruieşti tuturor cu aceeaşi nepărtinitoare dragoste. Tu ne iubeşti. Tu ne trimiţi razele tale de foc şi de lumină, ca să ne aducă o sclipire de bucurie. se cuvine să ne bucurăm în zilele pline de tine. Mă bucur şi eu şi lucrul meu se împleteşte cu bucuria prezenţei tale, în celelalte zile.

Dar azi. Azi, Duminică...nu pot să mă bucur. E o tristeţe care se înnoieşte în fiecare Duminică de iarnă, când tu ni te arăţi. Să fie oare mergerea la biserică aducătoare de tristeţe? De multe ori, m-am oprit la explicaţia aceasta. Căci acolo, la Biserică, am trăit o clipă măcar mai aproape de Iisus; în orice caz cu puterea dorului acestuia am mers acolo şi întruparea Lui am urmărit-o şi căutat-o. Iar, de n-am putut realiza nici măcar clipa aceea, mai e nevoie să ne întrebăm de rostul tristeţii? Nu tristeţe ne cuprinde, ci durere, durere adâncă. Dar chiar şi de am apropiat vieţuirea noastră de viaţa lui Iisus, continuăm noi această viaţă, după părăsirea Bisericii? A fost apropierea noastră de El atât de puternică, încât să nu ne mai putem desprinde de lângă El? Uneori, poate da. Însă, conştienţi de slăbiciunea noastră, nu îndrăznim niciodată să credem că am putut să-L fi păstrat pe Iisus în noi, să-L fi luat cu noi, întru noi, în afară de zidurile locaşului. Şi, ieşind din Biserică, te vedem pe tine, soare, care ne aduci mai viu aminte de Soarele dreptăţii. Atunci ne prinde tristeţea grozavei păreri de rău că L-am lăsat pe Iisus să treacă pe lângă noi, să vină la noi, fără să-L oprim. Atunci ne prinde dorul de-a ne afla din nou în Biserică, la picioarele Sfântului Altar, de a mai asista iarăşi la Slujbă, de a mai fi o dată părtaşi venirii Lui la noi, pentru că de data aceasta să nu ne mai despărţim de El. Acestea le dorim, când, plecând de la Biserică, tu ne ieşi în întâmpinare. Şi dorului îi e tovarăş nelipsit...tristeţea.

De aceea suntem trişti în Duminicile de iarnă cu soare.

Vara, faci parte, soare, din viaţa noastră de toate zilele. Pe când iarna eşti, de multe ori, un dar al Duminicii. Şi starea noastră de suflet se leagă, atunci, mai strâns de tine, de ivirea ta tocmai în această zi.

Dar tu n-ai timp să asculţi tânguiri, pe care le-ai mai auzit, poate, în repetate rânduri. Tu eşti sol al bucuriei, tu eşti dăruitor de bucurie.. Cine vrea să mă primească astfel, primească-mă. Cine nu, rămâne cu tristeţea sufletului lui... Tu te duci acum, ca să bucuri alte lumi. De le vei fi şi lor prilej de întristare, dorinţa ta rămâne aceeaşi, bună, de a bucura. Desigur că nu e vina ta. Fiecare vede cele din jur şi te înţelege, potrivit stării lui sufleteşti. Că se întâmplă ca tocmai tu, cu prezenţa să trezeşti durerea în suflete...

De câte ori nu supărăm, vrând tocmai să mulţumim, pe cel din preajma noastră! Şi crezi tu că tristeţea aceasta a părerii de rău sau a dorului nu este binefăcătoare? Mergi împăcat pe calea ta, de vestitor de bucurie. Şi mâine, vino iar. Dar mai ales...vino Duminică.

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu. Bucureşti, 1938)

Sfântul Grigorie Teologul despre sora sa, Sfânta Gorgonia

Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti" . "Arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său

majoritatea femeilor".

~ Sfântul Grigorie Teologul ~

Născuta din oraşelul Arianz, ca şi fratii săi, viaţa Sfintei Gorgonia a fost scurtă. A trăit între anii 336-373. O viaţă caracterizată printr-o"înaltă ţinută morală şi o puternică credinţă în Dumnezeu" , astfel încât, pe pământ, patria Gorgoniei - spune Sfântul Grigorie -"era Ierusalimul de sus, nu cetatea văzută cu ochii trupului, ci aceea văzută cu ochii minţii, ai sufletului, cetate în care suntem înşine cetăţeni şi către care ne silim" .

La vremea potrivită, Sfânta Gorgonia se căsătoreşte, ca şi maica sa, tot cu un păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătura evanghelică a Domnului Iisus Hristos. În casa celor doi soţi, apar copiii. "Lucrul cel mai frumos şi mai nobil , spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocuparile sale, făcându-şi-l nu stăpân absurd, ci un bun şi împreună-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii (…) i-a făcut rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu (…) întreaga lor casă, ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit-o" .

Sfânta Gorgonia era şi o femeie cu "predispoziţii intelectuale" cultivate în casa sa cu oarecare tradiţii cărturăreşti a părinţilor săi: "citea şi explica Sfânta Scriptură şi era neîtrecută în cântarea Psalmilor" .

Ca femeie, şi mai cu seamă ca femeie frumoasă şi cu stare materială îmbelşugată, ar fi putut să fie roaba luxului, a podoabelor exterioare cele mai scumpe. Dar ea le dispreţuia pe toate acestea. Dacă "cunoştea atâtea şi atâtea podoabe exterioare de ale femeilor, nu cunoştea - spune fratele ei - nici una mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudorii, o singură albeaţă: aceea a cumpătării; sulemeneala, dresurile (….) le lăsa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti" . Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea; virtutea sub toate formele şi manifestările ei, la gradul superlativ.

Potrivit obiceiului şi scrupulozităţii morale, simţindu-se niciodată îndeajuns de pregătită pentru a se apropia de luminoasa baie a Sfântului Botez, Sfânta Gorgonia a primit această Sfântă Taină târziu, cu câtva timp înainte de a-şi încheia rosturile vieţii ei aici pe pamant. Spre sfârşitul vieţii, ea fusese lovită de o paralizie imobilizantă.

Clipa despărţirii de această viaţă n-a înspăimântat-o; teamă de necunoscut nu avea. Era conştientă că se duce… Dădea sfaturi celor apropiaţi; le vorbea mai ales despre viaţa veşnică, clipa morţii făcând-o învingătoare, nu o învinsă.

În accente de lirism elegiac şi vizionar în acelaşi timp, Sfântul Grigorie vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, spune că "în armonia corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se desfete", aceasta ar fi rostit ca ultime cuvinte:

"În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm şi să mă odihnesc!"

Aceasta nu este altceva decît o arătată mărturie şi dovadă a îndrăznelii şi a sfinţeniei cu care fericita Gorgonia a ieşit şi s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osîndiţii de sfîrşitul cel bun şi mîntuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu cei mîntuiţi să slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvîrşită, în vecii vecilor. Amin.

biserica.org

Rugăciune de profundă pocăinţă

Părinte ceresc!

Eu sunt fiul cel rătăcit din Sfânta Evanghelie, care am ieşit de sub ascultarea Ta şi am plecat pe calea pierzării. Am risipit averea sufletească ce mi-ai dat-o, în desfătări şi fărădelegi.

Multe chemări mi-ai trimis ca să mă opreşti din calea pierzării, însă eu nu Te-am ascultat. Abia când ai deschis în faţa mea pericolul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti m-am oprit în loc...m-am îngrozit şi m-am întors înapoi.

Acum vin la Tine, Preabunule Părinte.Te rog primeşte-mă. Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca. Sunt flămând şi nimeni n-are hrană pentru sufletul meu. Sunt gol şi nimeni n-are haine pentru trupul meu. Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a schimbat şi înfăţişarea pentru că păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci pe faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea sfântă a botezului a rămas doar o zdreanţă.

Preabunule Părinte Ceresc, ca fiul cel risipitor mă rog: "Greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...". Sunt vrednic de pedeapsă. Te rog, însă, Milostive Doamne, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din Sfânta Evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea umilitoare în care am ajuns! Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi întru odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inelul Duhului Sfânt, ca să pot începe o viaţă nouă.

Căci mort am fost şi prin darul Tău am înviat. Pierdut am fost şi mila Ta am aflat. Amin.

(din cartea de rugăciuni " Privegheaţi şi vă rugaţi" a Părintelui Gheorghe Grindu de la Biserica Sfântul Gheorghe din Braşov, editura Transilvania Express, 2004)

Domnul este Păstorul meu!

Regele David ştia cât preţuieşte un păstor pentru oile lui, căci el însuţi în tinereţe fusese păstor şi îşi aducea aminte de grija cu care veghea asupra fiecărei oi din turma sa, de luptele lui cu urşii sau cu leul, care venea cu viclenie să-i răpească oile, şi de puterea de care avea nevoie ca să le poată smulge din gura fiarelor.

Sufletul nostru tânăr îşi are şi el vrăjmaşii lui, leul lui, care răcnind, îi dă târcoale, ca să-l sfâşie şi să-l piardă. Şi care e pierdut dacă n-are alături de el pe Dumnezeu, care să-l apere şi care poate foarte uşor să zdrobească pe vrăjmaş.

Oaie nu ştie să se cârmuiască, şi singură nu este în stare să-şi găsească hrana de care are nevoie. Nu-i asta o icoană a sufletului omenesc, care cu toate însuşirile lui frumoase, n-ar putea să o scoată la capăt dacă s-ar lăsa în voia slabelor lui mijloace de conducere? El nu ştie de unde vine, nici unde merge: are nevoie să fie călăuzit pe malul apelor liniştite; spre păşunile cele bogate.

Dumnezeu vrea să te călăuzească şi pe tine, scumpul meu copil! Mergi dar cu încredere pe urmele Celui care zice: "Eu sunt Păstorul cel bun" (Ioan 10, 15).

"De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac! (Ioan 8, 51)"

"Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,

căutând pe cine să înghită". (I Petru 5, 8)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu.

Bucureşti, 1938)

Copilaşi, priviţi în sus!

Puneţi în inima voastră fragedă aceste cuvinte preţioase.

Un copilaş ca de vârsta voastră, a găsit într-una din zile în ţărâna drumului o monedă de aur strălucitor. Se aplecă în grabă, ridică moneda şi o duse într-o fugă mamei sale. Din acea clipă sărmanul copil a tot mers cu fruntea aplecată şi cu privirea aţintită în vârful paşilor săi, cu nădejdea că doar, doar o mai găsi vreo comoară pe de-a gata în cale! Nu era chip să-l facă cineva să-şi mai ridice capul în sus.

Din această pricină copilul nostru a rămas cocoşat o viaţă întreagă, privind numai ţărâna şi noroiul pământului şi nefiind în stare să-şi ridice ochii spre frumuseţea nemăsurată a Cerului!

Copii! Stăpâniţi pământul, dar nădăjduiţi pururea spre Ceruri!

"Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3, 2)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu)

Căinţa Sfântului Apostol Petru

Fiecare dintre noi caută să se compare în viaţă cu cei mai păcătoşi dintre muritori şi chiar dacă ne comparăm cu bărbaţii mari ai lumii, căutăm să ne potrivim păcatele lor celor mari. Un bărbat destul de mare care prin anumite alunecări ale lui în viaţă, a dat multă apă la moară păcătoşilor şi desfrânaţilor acestui veac, este marele Prooroc David.

În ceasul său de spovadă, un desfrânat îşi dezvăluia duhovnicului toate isprăvile tinereţilor sale, fără ca să-şi fi arătat însă prin ceva căinţa unei vieţi pierdute.

- Şi nu te înfiori de trecutul tău? îl întreabă duhovnicul îngrozit de stricăciunea unei astfel de vieţi.
- De ce să mă înfior, taică părinte?! zise grăbit şi nepăsător desfrânatul - oricât de ticălos aş fi eu, dar tot nu l-am întrecut pe David.
- Că te poţi măsura cu David în desfrânare - asta este foarte adevarat - zise preotul, însă nu pricep de ce nu te îngreţoşezi de stricăciunea ta şi nu te sileşti să te măsori cu el şi în pocăinţă. David a fost mare în păcat, dar a fost mult mai mare şi a rămas neajuns şi neîntrecut de nimeni în pocăinţă.

Ei bine! După cum desfrânaţii se mângâie cu alunecările de o clipă ale lui David în vâltoarea gâdilărilor trupeşti, tot astfel de şovăielnici în credinţă găsesc un stâlp de reazim în persoana Sfântului Apostol Petru, care în clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi Învăţătorul lui.

Muritorii de soiul acesta uită însă că Sfântul Apostol Petru, îndată ce a auzit cântatul cocoşului, a ieşit afară şi "a plâns cu amar"! El a plâns nu o clipă, ci o viaţă întreagă! A plâns atât de mult încât şiroaiele lacrimilor arzătoare au desemnat pe faţa lui două dungi adânci ca doua jgheaburi de scurgere necurmată.

Necredinciosule! Aţinteşte-ţi întruna privirile la icoana bătrânului şi înţeleptului apostol Petru! Citeşte în ochii lui scăldaţi în lacrimi nu lepădarea, ci ridicarea, nu nepăsarea, ci pocăinţa, nu frica şi deznădejdea, ci hotărârea, curajul şi încrederea desăvârşită în Domnul!

Leagă-ţi fiinţa ta întreagă de credinţa şi de pocăinţa lui, iar nu de lepădarea lui, ca să nu rămâi un lepădat în faţa Domnului Tău!

"Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine!" (Psalmul 50, 11)

(din carte Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu.
Bucureşti, 1938)

Momentul

"Timpul nu însemnează nimic, doar il cercetezi în sine însuşi. El îşi capătă valoarea prin ceea ce noi săvârşim în cursul lui. Timpul este atât de preţios cât de scumpe sunt gândurile, simţirile şi faptele cu care noi ştim să-l umplem. Timpul este atât de bogat cât de îmbelşugate sunt înfăptuirile şi realizările cu care noi îl impodobim. Timpul n-are început; n-are sfârşit; el se revarsă în eternitate.

Viaţa noastră nu este decât o prea restrânsă paranteză în cursul neîncetat al timpului. De la chipul în care întrebuinţezi timpul scurt al vieţii tale, te arăţi vrednic sau nevrednic de zările nemăsurate ale veşnicie.

S-a zis că viaţa noastră este o scânteie între două eternităţi. Drept este că cel mai scurt interval de timp este clipa sau momentul. Şi cu toate acestea momentul este moneda cu care-ţi poţi câştiga eternitatea. Îţi dai seama ce valoroase devin clipele vieţii tale, dacă sunt bine şi fericit utilizate? Îţi dai seama ce osândă îţi agoniseşti cheltuindu-ţi clipele cele mai scumpe ale vieţii cu nimicuri şi deşertăciuni?!

Cele mai mari unităţi de măsurarea timpului sunt trei: trecutul, prezentul şi viitorul. Trecutul nu-ţi mai aparţine, el nu se mai întoarce. Viitorul nu-l întrezăreşti decât cu ochiul nădejdii. Prezentul este totdeauna nervul vieţii tale. Trecutul tău merită oare să fie reamintit şi preţuit?! Prezentul tău este oare vrednic de un viitor fericit?!

Iată atâtea întrebări, care nu pot să rămână fără răspunsul cuvenit. Poţi să zici: ai pierdut momentul, nu e acum momentul, sau n-ai potrivit momentul. Să te ferească însă Dumnezeu să-ţi pierzi clipele, ce se scurg pe nesimţite una după alta şi pe care le potriveşte orişicine şi oricând.

Cititorilor! Amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului prin care ne asigură că pentru noi orişicând vremea este prielnică:

"Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea vă este prielnică" (Ioan 7, 6)

"S-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos" (Tit 2, 12-13), Carele ne-a dat următoarea făgăduiţă:

"Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20)

(din cartea Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu,
Bucureşti, 1938)

Să luăm pildă de la păsări

„Păsările aduc mulţumită lui Dumnezeu, iar noi nu. Păsările slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep devreme, dimineaţa, la ceasurile 3 să cânte şi până la 9 nu încetează. La 9 se odihnesc puţin, apoi pleacă să caute hrană ca să-i hrănească pe cei mici... apoi iarăşi cântă. Pe ele nimeni nu le sileşte să cânte, ele cântă. Dacă le ascultă sau nu cineva, ele cântă... iar noi – posomorâţi, îngâmfaţi, trufaşi. Nu avem chef de cântat, nici de altceva. Trebuie să luăm pildă de la păsări. Sânt întotdeauna vesele, iar noi? Pe noi întotdeauna ne împiedică ceva. Şi ce ne împiedică de fapt? Nu ne împiedică nimic, nu-i aşa? Vai mie!”

Foto

„Hai să fim fii luminii, să slăvim pe Domnul
în toată veşnicia!”

~ Stareţul Tadei de la Manastirea Vitovniţa (1914-2003) ~

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!

"Priveşte acolo sus în văzduh, la înfăţişarea cea ca safirul şi de bucurie dătătoare a nemărginitului cer care este scaun şi oglindă văzută a nevăzutei dumnezeiri. Vezi soarele cel preastrălucitor şi în chipul aurului, centrul planetelor, împăratul stelelor şi ochiul cel priveghetor, făclia cea nestinsă a lumii. Vezi luna cea din chipul secerei asemenea cu forma coarnelor, plină de lumină şi de culoare argintului. Vezi dansurile cele potrivite ale candelelor nopţii şi ale stelelor ce sclipesc. Vezi aici jos câmpiile cele dătătoare de flori şi colorate cu mare frumuseţe, livezile înflorite, grădinile cele înrourate şi cu multe flori, buruienile cele în multe culori, vâlcelele precum şi faţa mării cea preadulce şi liniştită care răsfrânge înapoi razele soarelui.

Văzându-le pe acestea, adu-ţi aminte să te urci şi la privirea Făcătorului. Care cu atâta înţelepciune le-a zidit şi le-a înfrumuseţat atât de bogat.

Iar dacă adăugăm pe lângă cele fireşti şi dezmierdările meşteşugite, vezi istoriile cele meşteşugite ale sfintelor icoane, împodobirile şi înfrumuseţările cinstitelor Biserici şi frumuseţile sfinţitelor odoare. Pe acestea toate să le ai spre mângâierea ochilor tăi".

(Sfântul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simţuri)

Foto

"Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?"

Sfaturi de la Starețul Tadei (1914-2003)

"Se cade să ne păzim ca tot ce gândim și lucrăm să fie plăcut Domnului. Și ceea ce cugetăm… Căci toată lucrarea aici, pe pământ, este lucrare a lui Dumnezeu".

"Dacă L-am iubi pe Domnul din toată inima, nu am greși în veci, căci El ar fi întru noi. El este putere care arde toată necurăția, tot păcatul, și nu ar mai putea pătrunde în inima noastră nimic din cele ce nu sânt sfinte și virtuoase".

"Dar noi, pentru că sântem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului! Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare - pe toți îi iartă și de toți se bucură".

"În lumea duhovnicească, gândurile sânt limpezi precum graiul, se aud. Pentru aceea, cel mai de preț dintre toate darurile din lumea aceasta este truda sufletului nostru. Dacă omul nu se curăță, ci trece în veșnicie cu trăsături de caracter rele, nu va putea sta printre îngeri și sfinți. El va trece în veșnicie, la viața veșnică, având aceste însușiri nevolnice".

"Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere. Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s -au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme. Dar noi totdeauna ne temem de ceva".

"Mult se poate trudi omul în lumea acesta, mult se poate osteni pentru binele celorlalți, și totuși să nu-și curețe sufletul de păcat. Poate trece de cele mai multe vămi, dar la vama milosârdiei, din pricina alipirii gândului său de cele lumești, să se prăvale în prăpastie - căci, cu toată osteneala, nu a băgat de seamă că învârtoșarea inimii l-a legat de puterile diavolești. În viața lui a făcut multe lucruri bune, mulți s’au mântuit prin ostenelile sale - de pildă, dacă a înălțat locașuri de închinare - dar nu a purtat multă grijă curățirii sufletului, căci a fost legat de cele lumești (și alipirea cugetului de cele lumești nu-i îngăduie să pătrundă în lumea celor nepieritoare, pe care numai sufletul curat le poate pricepe). După măsura nemilosârdiei sale, el se găsește în puterea duhurilor viclene. Se află în stăpânirea duhurilor viclene și, ca un rob, săvârșește cele ce i se poruncesc, atât aici, cât este în trup, dar și după plecarea din trup - este silit să săvârșească cele ce i se poruncesc".

"De aceea, trebuie să ne păzim de rău, cu înțelepciune, și să ne alegem binele, cu pricepere. Să priveghem neîncetat și să nu îngăduim celor care nu ne vor binele să intre în cămara noastră. Neîncetat să luăm aminte și să priveghem!"

"Mult mai important și mai însemnat decât nevoința, decât postul și decât osteneala, este să fim cu luare-aminte …"

"Rugați-vă neîncetat, poruncește Apostolul. Rugăciunea lăuntrică este osteneala cea mai de seamă pe care o poate săvârși omul. Căci vrăjmașii noștri, puterile cugetătoare (duhurile căzute), știu că prin rugăciune omul se apropie cu inima și simțirea de Domnul, iar aceste duhuri viclene caută să-l lege pe om de orice lucru lumesc."

"În rugăciune, trebuie mai întâi de toate să aveți luare-aminte; luarea-aminte să fie de căpătâi. Fără aceasta, rugăciunea nu este de nici un folos. Dar, dacă o lăsăm cu totul, atunci este și mai greu. Așadar, osteniți-vă!"

"Însă luarea noastră aminte este neîncetat abătută spre altceva. Sfinții Părinți se rugau la Domnul să îi izbăvească de risipire la vremea rugăciunii".

"În familiile cu mai mulți membri este de ajuns ca o singură persoană să fie nemulțumită - nu e nevoie să arate aceasta față de nimeni, ci doar să înceapă a cugeta cât de nedrept se poartă ceilalți cu ea și cât de rău este tratată - ca să se tulbure pacea în familia aceea; persoana aceea, prin gândurile ei, a tulburat-o. Iar toți sânt necăjiți, fără să știe din ce pricină."

"Față de aproapele nostru trebuie să avem aceeași purtare. Nu se cuvine să împărțim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci ați intrat în război cu cealaltă persoană, și nu vă va răbda - chiar dacă în afară nu i-ați dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă ați cugetat la aceasta, ați gândit-o în lăuntrul vostru."

"Noi, Creștinii, ne-am îmbrăcat prin Botez în Hristos, ne-am îmbrăcat în Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Și cum este cu putință ca, uniți fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa? Dar cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra semenilor, asupra aproapelui nostru și asupra celui depărtat de noi."

"De cum se naște în noi un gând ce nu își are temelia în dragoste, trebuie să știm că am primit înrâurirea duhurilor viclene. Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuși vrăjmașul. Duhurile sânt nevăzute, dar noi le dăm trup, spre a se face văzute."

"Este nevoie să alungăm din inimă socotelile și poftele lumești, și abia atunci putem, cu ajutorul Domnului, să-l iubim sincer și pe aproapele nostru. Altfel, dragostea noastră pământească, de aici, se lipește când de ceva, când de altceva - și toate acestea sânt nestatornice, fără nici un folos. Și această nestatornicie a noastră ne frânge, ne sfărâmă neîncetat. Nu luăm cu înțelegere asupra noastră viața, ci în chip părelnic."

"Nici o mișcare a cugetului (care vine) din suflet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înțelegător al dragostei este Domnul. Printr’însul și într’însul sânt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne legăm de lucruri lumești."

"Cetele îngerești nu se robesc cu cugetul de lucruri. Îngerii privesc lucrurile, dar nu sânt robiți cu cugetul de ele. Căci centrul gândurilor lor este robit numai puterii lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește. Iar noi, când vedem un lucru ce ne ademenește, îndată ne alipim de el - groaznic și înspăimântător lucru! Pentru că, dacă rămâne mult timp astfel, acesta ni se face idol. În inima noastră, în locul lui Dumnezeu se află un lucru - fie unul viu, fie unul mort."

"Trebuie să ne disprețuim pe noi înșine pentru dragostea Domnului, și pe Domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest Domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn și nu-și poate pleca grumazul, ci stă totdeauna țanțoș. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim și să ne umilim."

(din cartea Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața.

Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița.

Editura Predania, 2010)

Pravila de rugăciune "Bogorodicinaia"

Pravila de rugăciune "Bogorodicinaia" (Născătoare de Dumnezeu) ( adică citirea de 150 de ori a cântării aduse din ceruri de către Arhanghelul Gavriil ca închinăciune Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu). « Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te ! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre». Această pravilă a fost dată de Maica Domnului însăşi în veacul al VII-lea şi odinioară era săvârşită de către toţi creştinii. Mai pe urmă însă a fost dată uitării. Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acestă pravilă. În chilia lui s-a găsit o cărticică veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care împlineau acestă pravilă. Citirea de 150 de ori a rugăciunii "Bogorodicinaia" îi aduce creştinului un mare folos. Domnul ne-a arătat cât de puternică este rugăciunea Preacuratei Sale Maici înaintea Lui şi cât de eficient este ajutorul acordat de Ea; în cele mai dificile împrejurări şi cu totul pe neaşteptate Ea ne-a întins mâna Sa izbăviotoare… Citirea de 150 de ori a rugaciunii « Bogorodicinaia » indeparteaza mania lui Dumnezeu si chiar verdictul judecatorului Cunoscator-de-inimi este amanat. O, ce mare indrazneala ! « Bogorodicinaia » din focul patimilor ne scoate, din fundul beznei ne ridica; cu acesta rugaciune nicicand nu vom pieri, in foc nu vom arde, cei tulburati sufleteste ne vom tamadui, cei intinati cu pacatele ne vom curati, cei omorati de patimi vom invia si vom canta cu bucurie : « Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te ! » La începutul acestei pravile se citesc rugăciunile: Tatăl nostru... Usa milostivirii... Rugaciunea pentru parintele duhovnicesc... Si de mantuire: « Tatal nostru, Carele esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in Cer asa si pre pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pre noi in ispita ci ne izbaveste de cel viclean. » « Usa milostivirii deschide-o noua, Binecuvantata Nascatoare de Dumnezeu, ca sa nu pierim noi, cei ce nadajduim intru Tine, ci sa ne mantuim prin Tine din nevoi, ca Tu esti mantuirea neamului crestinesc. » « Mantuieste, Doamne, pre parintele meu duhovnicesc (numele) si pre toti fiii lui duhovnicesti si pre fratii nostri intru Hristos si pre toate rudeniile cele dupa duh si dupa trup, intareste-i, apara-i si miluieste-i, da-le mangaiere in scarbe si vindecare de boale. Doamne ! Trimite-i lui harul Sfantului Duh si pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu ajuta-ne, Doamne, sa ne indreptam viata si sa ne mantuim sufletele noastre. Amin ! » Apoi, dupa fiecare 10 rugaciuni citim « Usa milostivirii », dupa care ne rugam la Maica Domnului dupa trebuintele fiecaruia cu cuvintele noastre, adaugand urmatoarele cereri : Dupa primele 10 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste si pazeste pre toti crestinii dreptmaritori, sporeste-le credinta si pocainta, iar pre cei adormiti odihneste-i in vesnica slava a Domnului nostru. Dupa 20 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-i si intoarce-i in Biserica Ortodoxa pre cei rataciti si cazuti robi ai Tai ( numele). Dupa 30 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, matuieste-l si pazeste-l pre parintele meu duhovnicesc (numele) si cu sfintele rugaciunile lui miluieste-ma pre mine, pacatosul. Dupa 40 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, potoleste intristarile noastre si trimite mangaiere celor scarbiti si bolnavi robi ai Tai (numele). Dupa 50 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, izbaveste-ma de ispite si de tot raul si napastuirile. Dupa 60 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-ma sa savarsesc toate lucrarile mele intru slava lui Dumnezeu spre folosul celor apropiati. Dupa 70 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, pazeste-ma de tot raul si acopera-ma cu cinstitul Tau omofor. Dupa 80 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, inviaza sufletul meu si daruieste-mi rugaciune statornica, catre Tine. Dupa 90 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-mi cu milostivirea Fiului Tau si a Stapanului nostru, ca sa-mi trimita harul rugaciunii celei arzatoare si osardnice. Dupa 100 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, indupleca-L pre Domnul nostru Iisus Hristos sa ma miluiasca pre mine, pacatosul, sa-mi ierte toate pacatele si sa mantuiasca pacatosul meu suflet. Dupa 110 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, aprinde-ma cu iubirea Ta, intareste-ma cu credinta si lumineaza ochii mei intunecati cu pacatele. Dupa 120 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, izbaveste-ma de ganduri desarte si daruieste-mi cuget si inima avantate spre mantuire. Dupa 130 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, trimite-mi pace sufleteasca, odihna si sanatate trupeasca. Dupa 140 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, daruieste-mi sfarsit pasnic si netulburat si calauzeste-mi sufletul prin vamile cele infricosatoare. Dupa 150 rugaciuni : O, Preasfanta Stapana Nascatoare de Dumnezeu, sa-mi fii mie, Maica a lui Dumnezeu, zid nebiruit si protectoare puternica, nu ma respinge pre mine, pacatosul si nevrednicul, care alerg la imparatescul Tau acoperamant, caci Tu esti nadejdea crestinilor si adapostirea pacatosilor. La sfarsitul Pravilei de rugaciune rostim : « Cuvine-Se cu adevarat sa Te fericim pre Tine, Nascatoare de Dumnezeu, Cea pururea fericita si preanevinovta si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pre Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pre Tine, Cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, Te marim. » Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. Doamne miluieste ! ( de trei ori) Rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu Preasfanta de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, acopera-ma si ma pazeste pre mine, robul Tau, de toata rautatea sufletului si a trupului si de tot vrajmasul cel nevazut si vazut. « Bucura-Te, Ceea ce esti cu har daruita, Marie, Domnul este cu tine ! Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pre Mantuitorul sufletelor noastre. » Bucura-Te si Te veseleste, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara si Te roaga pentru robul Tau. Doamna si Stapana a ingerilor si Maica a crestinilor, ajuta-mi mie robului Tau. O, Marie, cu totul fara de prihana, bucura-Te Mireasa nenuntita. Bucura-Te, bucuria celor necajiti si mangaierea celor scarbiti, Bucura-Te hrana celor flamanzi si limanul celor inviforati. Bucura-Te, Cea mai sfanta decat sfintii si decat toata zidirea mai cinstita. Bucura-Te, sfintenia Tatalui, lacasul Fiului si umbrirea Duhului Sfant. Bucura-Te, palatul de lumina al lui Hristos Dumnezeului nostru, Imparatul tuturor. Bucura-te, lauda crestinilor si ajutatoarea cea gata a celor ce Te cheama pre Tine. Preasfanta Stapana mea, pazeste-ma sub acoperamantul Ta, caci in preacuratele Tale maini imi pun duhul meu. Fii ajutatoare si acoperamant sufletului meu in ziua cea infricosatoare a judecatii si roaga-Te pentru mine, nevrednicul, sa intru curat si limpezit in rai. Sa nu ma lepezi, Doamna mea, pre mine, robul Tau, ci ajuta-mi mie si da-mi implinirea cererii. Izbaveste-ma de toata primejdia, bantuiala, nevoia si neputinta si daruieste-mi pocainta mai inainte de sfarsit. Ca prin mijlocirea si ajutorul Tau, mantuindu-ma in viata aceasta de acum de tot vrajmasul vazut si nevzut, umbland cu placere de Dumnezeu in voia iubitului Tau Fiu si Dumnezeului nostru, iar la ziua cea infricosatoare a judecatii izbavindu-ma de vesnica si grozava munca, sa ma inchin, sa multumesc si sa slavesc intru tot sfant numele Tau in vecii vecilor. Amin ! Bucura-Te, Cea plina de har ! Bucura-Te, Ceea ce esti preafericita ! Bucura-Te, Cea preabinecuvantata ! Domnul este cu Tine ! Aceasta pravila se face in manastirea din Diveevo a Sf Serafim de Sarov in fiecare seara, la ora 21, la procesiunea de pe Kanafka ( Drumul Maicii Domnului, care inconjura manastirea). Sursa: http://www.ortodoxia.md

Cel ce dă primeşte bucurie dumnezeiască

În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia,

şi o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o

simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia.

Cel ce ia ceva, primeşte bucurie omenească.

Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască.

În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia, şi o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia. Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte corect duhovniceşte, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă şi nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau şi bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine nu îşi mai aduce aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut. Nu-şi poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalţi. Se poate ca acesta să-i fi dat cuiva o vie şi să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o nu-l poate uita niciodată. Sau poate să-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate şi să nu îşi mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiţă plastifiată, este mişcat de această iconiţă, cu toate că este de mică valoare şi, drept recunoştinţă, se gândeşte cum să-i răsplătească. Poate da chiar şi toată biserica şi terenul ei şi să uite. Adică atunci călătoria duhovnicească este corectă, când uită cineva cele bune ce le face şi când îşi aduce aminte de cele bune ce i le fac alţii. Când omul ajunge în starea aceasta, atunci este om; om al lui Dumnezeu. Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alţii şi îşi aduce aminte de cele bune făcute lor de el, asta este lucrarea potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândeşte: "Tu mi-ai dat atâta şi eu ţi-am dat atâta" - ăsta este un lucru negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreşte: cutare mi-a dat cărţile acestea şi eu acum îi datorez atâta, aşa că trebuie să-i dau ca să achit. Sau, dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Căci şi asta este o dreptate omenească.

Cel ce ia ceva, primeşte bucurie omenească. Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o luăm prin a da. De pildă îmi dă cineva o carte. Acela se bucură duhovniceşte, dumnezeieşte, iar eu care am luat cartea mă bucur omeneşte. Dar când şi eu dau cartea, mă voi bucura şi eu dumnezeieşte, iar celălalt ce o va lua se a bucura omeneşte. Dar dacă şi el o va da, atunci şi el se va bucura dumnezeieşte. Vedeţi cum cu un lucru mulţi oameni se pot bucura şi omeneşte, şi dumnezeieşte.

Să vă învăţaţi să vă bucuraţi prin a da. Atunci când se bucură cineva prin a da, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos; are harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dă sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a lua, sau prin a se jerti alţii pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază. Astfel de oameni care dau, fără să gândească la ei înşişi, ne vor judeca poimâine. Ce bucurie simt aceşti oameni! Pe unii ca aceştia îi apără Hristos. Însă cei mai mulţi oameni se bucură când iau şi se lipsesc de bucuria dumnezeiască şi de aceea sunt chinuiţi. Hristos este mişcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înşine şi ne umplem de plăcere dumnezeiască. Vezi, El nu S-a limitat la "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), ci S-a jertfit pentru om.

(din cartea "Trezire duhovnicească", Cuviosul Paisie Aghioritul.

Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, 2000)