"Iubesc totul - soarele şi lumea -, iar eu, păcătoasa, mă tem că ar fi trândăvie din partea mea, Maria, să privesc frumuseţea câmpurilor acoperite de flori sălbatice. Nu. Este ceva îngăduit purtătorilor de schimă, căci frumuseţea a fost făcută de Domnul. O, Maria, aş vrea să merg pe câmp, unde se înalţă grânele aurii, iar din pădure vine o mireasmă parfumată. Voi mai trăi deajuns ca să o văd? (...)
O, este aşa de greu să răneşti pe oameni... E cu mult mai bine să fii rănit. Ştii, Maria, eu cred că primăvara este începutul Raiului. Încă din copilăria am iubit primăvara. Iubeam mirosul dulce al cireşilor sălbatici în floare, pâraiele murmurând, zorile şi amurgurile. Ce negrăită zdrobire de inimă simţeam atunci, ca şi acum, când soarele se întâlneşte cu zorii de primăvară timpurie şi primele sale raze de lumină se răspândesc pe pământ! Ce bucurie se naşte atunci în inima omului; şi ce tristeţe fără pricină la vederea acelui apus purpuriu de toamnă! Una este începutul vieţii - naşterea veşniciei -, iar cealaltă este dorul morţii. La răsărit este Raiul; altfel inimile oamenilor nu ar tresălta de veselie la vederea luminii de dimineaţă şi a razelor soarelui. Ochii nu ar privi cu bucurie când se crapă de dimineaţă; iar păsările cerului nu L-ar slăvi pe Domnul în dimineţile de primăvară, acele dimineţi pe care încă aş mai vrea să le văd în viaţă."
("Fericita Athanasia şi idealul pustiei" - Alexander Priklonsky)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu