Icoana nevinovăţiei

ICOANA NEVINOVĂŢIEI

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

În zilele de iarnă,

Cu cer posomorât

Doar murmurul de ape

Îmi ţine de urât.

Iar vara pe căldură

Când nimeni nu mai vine,

O biată turturică

Se uită jos la mine.

În preajma mea se joacă

Frumoşii porumbei,

Voind – parcă – să-mi zică

Să merg la joc cu ei.

Privind la ei acuma,

Îmi pare că învie

Cea mult nevinovată

A mea copilărie.

Dar când privesc în vale

Pârâul fără apă,

Atunci mă văd cu jale

Alăturea de “groapă”.

Căci viaţa mea pustie

Acum mi s-a scurtat,

Şi calea pentru mine

De mult s-a strâmtorat.

Ah! cum aş vrea acuma

Să fiu nevinovat

Ca porumbelul gingaş

Şi fără de păcat!

"În general osârdia şi lirica înălţătoare a Cuviosului Ioan predispun sufletul creştinului la fapte bune, îndemnîndu-l la rugăciune, la credinţă şi mai ales la smerenie. El însuşi se simte mereu cel mai nevrednic dintre toţi, mărturisindu-şi puţinătatea credinţei şi a ostenelilor duhovniceşti. De aceea, prin întreaga moştenire pe care ne-a lăsat-o, Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob se dovedeşte un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc".

† LUCIAN TOMITANUL

FĂRĂ HAINĂ DE NUNTĂ

La masa cea de taină
Adeseori venind
De-a sufletului haină
Eu nu m-am îngrijit!

 Tu nu m-ai scos afară

Ci ca un Dumnezeu

M-ai aşteptat că doară

Mă voi schimba şi eu!

Dar viaţa mea se trece

Iar eu nepregătit

Am inimă prea rece

Şi suflet ponosit.

Să nu mă pierzi, Cuvinte,

Pe mine cel curvar,

Ci-mi dă mai înainte

Al pocăinţei dar!

Cu mila Ta cea sfântă

Mereu să mă stropeşti

Şi inima înfrântă

Să nu mi-o urgiseşti!

Tu eşti “Samarineanul”

Ce vii la “Ierihon”

Şi ne ridici la “hanul”

Cerescului Sion!

Deci – dară – şi pe mine

Ridică-mă acum

Că, iată, n-am pe cine

Să mai opresc din drum!