7 ian. 2011

Dealul sărmanilor


Satul văzut de pe deal

Cândva, acum vreo patru veacuri, pe meleagurile astea s-a înălţat o mândreţe de mănăstire cu numele Râşca.

La început, adăpostea numai călugări, robi mănăstirești și țigani. Mai târziu, când numărul viețuitorilor a crescut, oamenii s-au răspândit și în afară domeniului mănăstirii. Așa a apărut satul Râșcă, din județul Suceava, astăzi un loc decupat parcă dintr-o poveste. Uriașe păduri seculare prejmuiesc ca un zid întregul ținut, ferindu-l de urâțenia lumii. Tărâmul ăsta mustește a credință și rugăciune. Opt biserici și o mânăstire veghează necontenit la tihna și rânduiala unei lumi desprinse parcă de timp. Turlele lor se văd de departe, cum pogoară blajin peste sat, ca niște palme arcuite, ocrotitoare. Aici, nici măcar sărăcia nu-i un lucru urât

Povara ei e doar o dulce menire cu care oamenii s-au împăcat răbdători, precum Sisif cu veșnica lui condamnare. Undeva, la marginea satului, pe un deal domol, se văd niște case răzlețe. Unele mici, ca niște cocioabe. Acolo e Dealul sărmanilor, un fel de cartier în care se înghesuie cei mai oropsiți oameni ai satului. Șomeri, bolnavi, pensionari, orfani. Trăiesc greu, din te miri ce. Și totuși, aici își duc traiul cei mai premiați copii ai școlii din Rașcă. Și cei mai harnici. Muncesc și învață pe rupte. Au lăsat de mult joaca și răsfățul și au ales să fie deja oameni în toată firea.
Raisa şi îngerii buni

Georgiana

Poartă o rochie murdară de noroi și părul lung, până la brâu, prins în două codițe. De mai mulți ani a rămas ciungă de mâna dreaptă. I-a smuls-o un derbedeu din casa de peste drum. Apoi, într-o seară, Georgiana a găsit-o prin curte, mușcată de sus până jos de-un câine. A bandajat-o cu trei rânduri de cârpe, i-a pus frunze de pătlagină și tot felul de unsori. Degeaba. Urmele alea urâte n-au dispărut niciodată. O cheamă Raisa și e păpușa Georgianei, de când avea cam patru ani. Într-o seară, înainte de culcare, tatăl ei a venit de la Fălticeni și a scos din geantă lui cu scule o păpușă frumoasă, cu părul lung și blond, prins în două codițe. Avea la gât un medalion pe care scria Raisa. De atunci, sute de nopți la rând au adormit împreună, îmbrățișate. Ziua o lua cu ea la joaca, îi dădea să mănânce, o pieptăna, îi spăla rochița, iar seara, la culcare, îi spunea povești. Anii au trecut, iar tatăl ei i-a mai adus și alte păpuși. Nici una însă nu era ca Raisa. Mai târziu, Georgiana a început școala. Încă din prima zi, a luat-o pe Raisa și a pus-o în ghiozdan, printre caiete. Apoi au învățat să scrie și să citească împreună. Ce dacă râdeau copiii de ea că la șapte, opt ani, încă se mai juca cu păpuși? Habar n-aveau ei cine era Raisa și cât de mult îi alina ea somnul! Într-o singură zi însă, toată povestea asta frumoasă s-a sfârșit. Își amintește perfect. Era într-o joi, 22 noiembrie 2007, o zi mohorâtă de toamnă. Dimineață, când s-a trezit, tatăl ei tocmai ieșea pe ușă. Abia își găsise ceva de lucru, la Vasile Lamasanu, patronul unui gater. Muncea la negru, din zori până seara. Era tare harnic, dobora cu mare dibăcie cei mai bătrâni și uriași copaci din pădure. După vreo trei săptămâni de muncă, Lamasanu i-a dat cam opt milioane. Era mulțumit, dar de la o vreme, părea cam abătut. Se frământa noaptea în somn, se ținea cam posac și parcă nimeni nu-i mai intra în voie. în dimineața aia, Georgiana abia se trezise. L-a văzut la ușă, spunându-i mamei că pleacă. "Mergi cu Domnul!", i-a zis femeia. Georgiana l-a văzut așa, că prin ceață. El a închis ușa, apoi, după doar câteva secunde, s-a întors iar. Își uitase traista cu mâncare. "De ce te-ai mai întors din drum? l-a întrebat cu grijă în glas femeia. Mă strigai și ieșeam io. Ai grijă, să nu fie semn rău". Biata Georgiana nu pricepea o iotă din vorbele astea. Cu ochii mici de somn, s-a ridicat din pat, pregătindu-se să plece la școală. Avea mult de mers, cam cinci kilometri în fiecare zi, singură, cu noaptea-n cap, prin frig, câmpuri pustii și cărări pline de glod. La prânz, când s-a întors acasă, mama ei pregătea deja masa. Și tocmai când să ia de pe cuptor oala cu ciorbă, a sunat telefonul. Femeia a lăsat oala și-a sărit să răspundă. Georgiana era acolo, așezată pe scaun, lângă sora ei mai mică, Ana-Măria. A auzit doar câteva vorbe și-apoi un țipăt ascuțit i-a tăiat răsuflarea. "Cum? Ce-i cu el? Doamne, Dumnezeule!...". Femeia a închis telefonul și s-a întors cu ochii mari către fete. Nu zicea nimic, stătea așa, ca o statuie, și se uita îngrozită. Totul, acolo, în casă, amuțise. "Taticu' vostru a murit!". Femeia vorbea calm, cu privirea pierdută, ca și cum n-ar fi crezut o iotă din ce spune. "A căzut un fag peste el". Ana-Maria, sora mai mică, ședea acolo, ghemuită pe scaun, cu un zâmbet stins și ochii mari, încercând să priceapă. "Adică l-au luat îngerii în cer? Păi îngerii-s buni...". Abia atunci femeia a tresărit. Apoi, bocetul ei a adunat în curte toți vecinii. În scurt timp, întreg satul vuia. Gheorghe Radu, bărbatul ăla vrednic și vânjos din deal, a fost strivit de-un copac. Cineva, înaintea lui, n-a dat tapa cum trebuia. Adică a crestat fagul greșit.

Mama

Când a început să pâraie, au strigat câțiva la el să fugă. Sărmanul, n-a apucat să facă doi pași. A dat din mâini de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să dea la o parte namila de copac, și-apoi gata, n-a mai mișcat. Femeia lui a rămas singură, cu doi copii. Ce-o să le pună pe masă? Erau săraci. Bărbatul câștiga doar cât să achite la magazin, să-l șteargă de pe caiet. Așa vorbea lumea prin sat, că o să fie foamete mare în casa asta mică din deal. După ce-a împlinit cu chin mare rânduielile îngropăciunii, femeia s-a lecuit însă iute de toată tânguială. De cum s-au întors de la cimitir, a chemat fetele în casă și le-a zis răspicat că de-acum încolo viața lor n-o să mai fie la fel. Pentru Ana-Maria, vorbele mamei n-au fost mare scofală. Ce să priceapă la doar cinci ani? Pentru Georgiana însă, ziua asta a însemnat sfârșitul copilăriei. De atunci, Raisa, păpușa ei ciungă și mușcată de câini, zace părăsită în magazie, printre tot felul de unelte și fiare ruginite. Georgiana are astăzi 12 ani. Din zori până-n noapte, muncește pe rupte ori învață. Face curat în casă, gătește, are grijă de soră ei, spăla, taie lemne, iar seara, când toate-s la locul lor și zarva satului se stinge într-un murmur amorțit, se-așează la masă și se apucă de teme. Se culcă aproape de miezul nopții. Apoi, în zori, pornește spre școală. Zi de zi, de doi ani încoace, așa arată viața ei. Fără vacanțe, fără joacă, fără prea mari bucurii. "Mai simt uneori, așa, un dor de joacă. Aud copiii pe drum și-mi mai vine mie ies. Dar îmi trece repede. Mă iau cu treaba şi gata". Zâmbește amar şi lasă privirea în jos. Mama ei zâmbeşte cu năduf, ca şi cum s-ar simţi pe deplin vinovată pentru copilăria frântă a Georgianei. "De când mi-a murit bărbatul, am zis că doar așa putem supraviețui. Vara muncesc prin sat cu ziua. La coasă, prăşit, orice... Muncesc pe brânci, pentru niște amărâţi de bănuți. Georgiana vede de casă şi de învăţat. De când e la şcoală, mi-a adus numai premiul întâi. Nu știu cum le face pe toate, dar sunt tare mândră de ea. Atunci, imediat după înmormântare, au venit la mine niște oameni de la Protecția Copilului. Să vadă cum o ducem. Au zis că dacă ne-o fi prea greu, or să le ia ei pe fete, să le ducă într-un orfelinat. I-am dat imediat afară din casă, am urlat la ei de s-au speriat vecinii. Să știu că muncesc doar în genunchi, zi şi noapte, şi tot nu mi-aş lăsa fetele. Păi, pentru ce mai trăiesc eu pe lumea asta?". O ascult uluit.

Cu sora ei cea mica, Ana-Maria

E scundă şi slabă ca un ţâr. De unde atâta vigoare? De unde atâta furie şi curaj în ochii ei până atunci temători? Aici, în casa asta înghesuită, sărăcia nu se simte deloc. Totul, până la cel mai mărunt lucru, străluceşte de curăţenie. Undeva, într-un colţ, stă agăţată în perete fotografia unui bărbat. Voinic, cu un chip luminos. De-acolo, de pe bucata aia de hârtie, privirea lui se revarsă parcă în fiecare colţ al odăii. Iar ochii îi lucesc de tihnă şi mulţumire. "Să ştiţi un lucru. Că noi nu vrem să cerem nimănui nimic. V-am primit la noi cu dragă inimă şi v-am dat interviul ăsta, doar pentru că noi nu suntem nişte oameni posaci. Dar nu vrem nimic de la nimeni. Mai văd şi eu pe la televizor cum se văicăresc oamenii de sărăcie şi cum se tânguie ca să cerşească milă, bani, ajutoare. Noi nu vrem asta, ne descurcăm cu ce-avem. N-am putea dormi liniştiţi să ştim că trăim din pomană. Să ştiţi că aici, pe dealul ăsta, trăiesc toţi amărâţii satului. Dar nici unul n-a ajuns să cerşească. Aşa am fost noi crescuţi, să trăim aşa, în sărăcia noastră, cu oleacă de demnitate. Şi cu faţa la Dumnezeu". Georgiana stă şi ascultă cu privirea pierdută undeva, pe fereastră. Acolo, în stradă, e zarvă mare. Câţiva copii se joacă şi râd. Ochii ei lucesc parcă a nesaţ.


Petrica si oile

Ceva mai sus, pe deal, intr-o casa mai mare, traiesc zece oameni.

Petrica. Talpa casei, la 11 ani

Sapte copii, parintii si o bunica. Barbatul munceste la padure, tot la gater, si tot la Vasile Lamasanu. Femeia, doar vara, cu ziua, la prasit. Banii-s putini, n-ajung sa sature atatea guri. Dintre copii, Petrica e cel mai vrednic si mai istet. Are 11 ani, ochii ageri si-un zambet sugubat. De mic i-au placut cartile si animalele. In prima lui vacanta, a fost o saptamana la Falticeni. S-a plictisit ingrozitor. De-atunci, n-a mai iesit niciodata din sat. Si nici nu vrea sa mai iasa. In fiecare vacanta, munceste la stana. Prima data a mers la Gheorghe Solcanu, un cioban cam posac. A stat la el o luna si nu l-a platit. S-a dus sa-l intrebe de ce, dar tot el, ciobanul afurisit, s-a pus pe scandal, mai-mai sa-l loveasca. S-a dus apoi la Gheorghe Peteanu, un baci mai de treaba. L-a tinut doua luni cu cinci milioane. Doua jumate pe luna. Nici nu visa atatia bani. Si-a luat ceva haine, pantofi, un ghiozdan, un penar, si restul, cam un milion jumate, l-a dat in casa. A muncit din greu pentru banii astia, cot la cot cu ai batrani. Zi de zi, trezirea la patru. La patru jumate, spalatul galetilor, apoi masa, apoi cu oile la pasune. Dupa pranz, pe la unu, la strunga, la muls, apoi iar la pasune. Seara din nou mulsul, masa si, spre miezul noptii, culcarea. Zile la rand de arsita sau ploi torentiale. Zile in care umbla kilometri intregi dupa vreo oaie ratacita. Nopti in care aproape ca-i pierea rasuflarea de spaima, auzind din ce in ce mai aproape urletul si scancetul lupilor.

Cu oile la pasune

Erau insa si momente frumoase. Aici, in serile cu cerul brazdat de stele, cand arsita se domolea, ciobanii ramaneau ore in sir la povesti. Vorbeau despre leacuri, sfinti si legende ale locului, despre blesteme si obiceiuri stravechi, despre razboaie si comunisti. Iar el statea langa ei si le sorbea fiecare cuvant, pana cand ii cadeau ochii de somn. Degeaba il trimiteau la culcare, el tot mai ciulea urechile de-acolo, din cascaveta in care dormea. Abia tarziu, dupa miezul noptii, atipea usor, continuandu-si singur povestile in lumea dulce a viselor. Si-apoi, tocmai cand visa mai frumos, o mana aspra ii zgaltaia umarul. "Petrica, hai scoala!" Chin mare tragea bietul de el cand trebuia sa se trezeasca. "Asta era cea mai mare suparare a mea. Dupa ce-am venit acasa, cateva nopti la rand, ma trezeam fix la patru. Simteam parca mana lui nea Gheorghe cum ma trage de umar. Asta e! De cand eram mic, mi-au placut oile si cartea. Aveam vreo trei, patru ani, cand am vazut prima oara cum urca oile la deal, chiar aici, prin fata casei. De-atunci mi-am pus gandul la ele". A auzit multe povesti din vacanta. Copii care merg la mare, la munte sau chiar in alte tari. El nu vrea nimic din toate astea. Vrea numai la stana. Sa munceasca acolo si sa castige niste banuti. Pana atunci insa, trebuie sa invete. Deocamdata, are numai note mari. Se trezeste la sase, pana la zece isi face temele, apoi se apuca de treaba. Curatenie prin curte, hranit animalele.

Premiantul de pe Dealul Sarmanilor

La 12.30 pleaca la scoala. Spre seara, isi face oleaca de timp sa citeasca o carte. "Povesti nemuritoare", "Dumbrava minunata", Ispirescu sau Creanga. N-o sa plece niciodata din sat. Nicaieri in lume nu sunt ierni mai frumoase. Cat vezi cu ochii numai alb. Si copii multi, la sanius. Nu vrea cine stie ce bogatii. Daca are ce imbraca si ce pune pe masa, ii multumeste lui Dumnezeu. Asa l-au invatat ciobanii in serile alea frumoase, cu cer instelat.
Peste deal, se lasa usor intunericul. La inceput, voiam sa aflu mai multe povesti. Acum insa, inteleg ca e inutil si chiar indecent sa dau buzna in casele oamenilor. E clar ca aici oamenii vor sa-si duca traiul lor amarat, cu demnitate si discretie. Cobor drumul care duce spre sat. Zeci de copii galagiosi roiesc pe langa mine. Rad si se joaca cu o pofta nebuna. Sunt copiii acestor sarmani care traiesc aici, pe dealul lor. Bine imbracati, cu ochii sclipind si obrajii rosii ca focul, pare ca nu le lipseste nimic. In cocioabele lor inghesuite, parintii si fratii lor oropsiti muncesc pe branci, pentru niste bani amarati, dar stiu sa traiasca frumos, sa pretuiasca fiecare zi ca pe-o minune de la Dumnezeu.

"Flori de mar"

Las dealul in urma si zarva copiilor se pierde usor, ca un ecou subtire. In locul ei, aud acum niste voci barbatesti, pogorate parca din cer.

Nu disting vreun cuvant, sunt numai voci impreunate intr-un murmur feeric. Apoi, brusc, cantecul se opreste si-n urma lui ramane doar rasuflarea amortita a satului. Mai fac insa cativa pasi si vocile se pogoara din nou, intr-un ritm ostasesc. "Noi suntem cei chemati sa aparam/ Muntii nostri cei frumosi/ Caci luptatori de frunte suntem noi/ Si vita de eroi". S-a lasat intunericul, dar urmele de zapada ce mai lupta cu primavara stralucesc si ma ajuta sa tin cararea. Pasesc grabit, in ritmul cantecului. Totul imi pare ireal. Noaptea asta luminoasa, turlele alea cuminti, casele astea aburinde, cantecul asta plutind misterios peste sat. Ajung pe drumul principal si vad ceva mai departe o casa mare, cu niste becuri colorate, atarnand la intrare. Acolo e Caminul Cultural. Undeva, la etaj, doua ferestre stau larg deschise. De-acolo vin vocile astea naucitoare. Se inalta parca la cer si-apoi se lasa iar peste sat, ca un ecou divin. Acolo, sus, la etaj, vreo 40 de barbati, flacai si batrani, stau inghesuiti intr-o camaruta. Cantecul lor iti taie rasuflarea. in fata, o femeie vanjoasa isi misca frenetic bratele. O cheama Mihaela Gradinariu. Oamenii ii spun Sefa.

Mihaela Gradinariu. "Sefa"

Fara ea, corul asta minunat n-ar fi existat niciodata. Acum 15 ani, a absolvit Teologia la Iasi. Apoi s-a gandit ca singura ei menire e sa se intoarca in satul natal. Prin 2000, a venit la ea Neculai Rusu, pe atunci director al Casei de Cultura. I-a zis: "N-ai vrea sa facem in sat un cor de barbati?". Au umblat din poarta in poarta si-au chemat oamenii la selectie. La inceput, au fost alesi vreo sase. Apoi inca patru. Si inca zece. Pana la 40. Tineri si batrani. Au invatat mai intai slujba bisericeasca si cateva prelucrari folclorice. Ceva insa lipsea. "Am zis atunci ca daca nu facem ceva pentru resuscitarea cantecelor vechi, se pierde totul. Am luat-o frumos prin sat si-am intrebat: "Cine mai stie vreun cantec de la bunici?". Le-am pus cap la cap, le-am cernut bine si am redescoperit piese din anii '30. Erau insa si multe aduse din alte zone. Multi rascani au fost in timpul razboiului in Banat. Cand s-au intors, au adus cu ei multe cantece din zona aia. Altii le-au adus de prin Bistrita, din Maramures. La facultate, n-am facut decat un an de folclor. Asa ca a trebuit sa studiez problema. Am luat carti din arhive, discuri, casete, am umblat prin satele invecinate, am ascultat mii de cantece, ca sa inteleg care sunt particularitatile fiecarei zone." Dupa un an de cautari, repertoriul corului s-a imbogatit considerabil. A aparut insa o alta problema. Erau deja invitati la tot felul de spectacole, unde mergeau imbracati fiecare cu ce avea. Ba un costum bleumarin, ba ala de ginerica, ba niste blugi, ba o camasa inflorata. Aveau urgent nevoie de costume populare. Luni de zile au scormonit prin poduri si cufere ruginite, ori au umblat prin sate invecinate sa caute camesi, cizme sau sumane. Erau piese rare, cine mai purta asa ceva? Au gasit undeva o camasa veche de-un secol, cusuta cu fir de borangic. "Luati-o", le-a zis batrana, "ca altfel nora-mea o face carpa de sters praful".

In biserica satului

Apoi, sumane putrezite sau mancate de molii, capestre de cai facute din cingatori vechi de decenii, petice din piele de cizme de-acum o suta de ani. Era o adevarata victorie cand gaseau ceva bun de purtat. Cu chiu, cu vai, dupa aproape un an, au reusit sa se imbrace cu totii. In cizme, camesi si sumane. De-acum, puteau iesi in lume fara nici o sfiala. Au urmat sute de spectacole, zeci de turnee, in tara si peste hotare, o multime de premii si distinctii. Toate astea insa, dupa aproape 2000 de ore de repetitii exasperante. Cantece populare, prelucrari, slujba Sfintei Liturghii, cantece psaltice, patriotice, cantari religioase armonizate, toate le-au invatat dumnezeieste. De doua ori pe saptamana, cate doua, trei ore, lasa grijile casei si vin aici sa repete. Apoi, in zile de sarbatoare, ies in sumane pe strada si-L binecuvanteaza pe Dumnezeu cu vocile lor minunate, ca intr-o sfanta procesiune. Se numeste Flori de mar si astazi este cel mai renumit cor barbatesc din tara. Cantecele lor au ridicat mii de oameni in picioare, au starnit lacrimi si furtuni de aplauze. Dar poate cea mai mare multumire o au chiar aici, in satul lor, cand un batran le graieste cu lacrimi in ochi "bogdaproste", daca l-au colindat ori i-au dus baba la groapa. "Suntem ca o familie. impreuna la necazuri si bucurii.

Repetitie in sanii cu cai

Asa a fost sa fie, ca eu sa ma intorc in sat, sa-mi aduc si sotul aici, si sa muncim impreuna. Sa recuperam macar oleaca din traditia satului. Chiar nu vi se pare ca totul se pierde, ca parca vine un tavalug peste noi sa ne faca ghiveci? Eu nu vreau sa se intample asta. Macar aici, in satul meu. Am vazut in turneele noastre foarte multe tari unde nu mai exista nici un fel de traditie. La ei a disparut de mult cararea de la vecin la vecin. De-asta avem noi aici corul, ca sa nu se piarda cararea asta".
E deja noapte. Satul pare ireal, ca un decor fosforescent peste care domneste acum o liniste ametitoare. Atat de liniste, ca-mi aud bataile inimii. Deodata, un sunet usor se ridica deasupra mea si pluteste bland, ca un abur. "Nu-i lumina nicari/ Or murit tati oaminii./ Numa' la mandruta me'/ Arde lampa ca s-o ste'./ S-atata m-oi duce-n noapte/ Pana m-oi 'talni cu moarte'". Vocile curg usor, aproape in soapta. intorc privirea in urma si vad undeva, in zare, o coama alba, luminoasa, ca o pata pe cer. Acolo e Dealul sarmanilor, locul unde viata se scurge tihnit precum cantecul asta soptit.

Fotoreportaj de

Catalin Apostol

Formula As: http://www.formula-as.ro/2010/912/societate-37/dealul-sarmanilor-12289

Niciun comentariu: