Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!
~Carmen Sylva~
"Pururea vă bucuraţi". Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, care era în închisoare şi ameninţat cu primejdie de moarte, au fost îndreptate spre o comunitate de creştini, încă tânără, ameninţată şi ea cu tot felul de suferinţe şi de lupte sufleteşti, cu multe vrăjmăşii şi prigoniri. Tocmai pentru aceea, aceste cuvinte au într-însele o mare putere şi conţin o mare dojană.
"Pururea vă bucuraţi", ne zice Apostolul. Multă putere sufletească, multă răbdare şi multă lepădare de sine se cere pentru a putea fi totdeauna vesel. Mai înainte de toate trebuie să ne păstrăm inima curată şi neprihănită, precum e inima copiilor, pentru ca să trecem totdeauna veseli prin vijeliile şi necazurile vieţii. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, precum au copii încredere în părinţii lor, sub a căror mână se adăpostesc şi trăiesc fără grijă. Dar oare, celui ce se îndoieşte în credinţă îi este uşor? Nu întâmpină el necontenit numai nefericiri de tot felul, pe când sufletul cel cuvios, a cărui credinţă stă neclintită, totdeauna şi necontenit află prilej de a fi mulţumit şi recunoscător? Nu e vorba de soarta noastră, ci de chipul cum trebuie să privim orânduirea soartei noastre.
Tu credeai că eşti părăsit de toţi şi că vei suferi de foame şi de frig şi iată că pe neaşteptate ţi se dă de lucru. Tu credeai că eşti uitat de toată lumea şi nu vedeai că singur te-ai pus la o parte şi singur te-ai ascuns de lume, şi cu toate acestea tocmai când eşti în nevoie, se apropie de tine fără de veste amicul, care-ţi dă mână de ajutor. Sau oare n-ai fost niciodată bolnav de vreo boală grea, pe care o credeai fără leac şi te-ai însănătoşit? S-au n-ai fost niciodată încătuşat în grele şi nesuferite împrejurări, de care nu credeai că vei scăpa şi deodată te-ai văzut dezlegat de dânsele? Noi însă suntem prea pripiţi întru a rosti două cuvinte şi anume cuvintele: "totdeauna" şi "niciodată" şi nimic nu e care să fie cu neputinţă vreodată. Bucuraţi-vă dar cu toţii şi puneţi-vă credinţa în Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă, pe care nimic nu-L poate împiedica, şi Care poate să vă ajute, când va fi sosit vremea, chiar când ea va fi sosit împreună cu ora dezlegării. Să nu încetăm dar a spera, căci totdeauna va fi o dimineaţă până va fi ziua de ieri, până stelele îşi urmează cursul lor, şi soarele va răsări, până vom avea vară şi iarnă şi va mai veni iarăşi vara, până vor înflori pomii şi-şi vor da roadele lor. Iar bucuria nu e numai un ce exterior, un ce neatârnat de voinţa noastră, ci e o însuşire a sufletului nostru, o virtute, ba chiar o datorie.
Cine n-a încercat puterea unei singure zâmbiri? Ea e în stare a uşura povara cea mai grea, a deschide uşile şi inimile; ea schimbă gândurile cele rele în gânduri bune. Zâmbirea cere un răspuns. Iar când buzele zâmbesc, e cu neputinţă ca din zâmbetul lor să nu străbată o rază de căldură în inima noastră. Zâmbirea e un dar Dumnezeiesc, şi de aceea dintre toate făpturile acestei lumi, ea ni s-a dat numai nouă. Zâmbirea se ridică peste durerile pământeşti şi se ridică sus în toată splendoarea curăţeniei şi frumuseţii. Zâmbirea înveseleşte şi ea însăşi se înveseleşte. Pe faţa copilului zâmbirea ni se arată ca cerul; căci copilul ştie a se bucura din toată inima, precum tot din toată inima ştie a se mâhni. În inima copilului, bucuria şi supărarea nu se întâlnesc deodată. Dar cu cât înaintăm în vârstă, cu atât se amestecă în noi mai mult aceste două simţiri, până ce în sfârşit se confundă una cu alta. Bucuria noastră e ca durerea, care ne mişcă adânc sufletul, care ne pătrunde inima şi care rămâne întipărită în aducerea aminte. Durerea nu ţine totdeauna, ci slăbeşte, căci ştim că ea nu e durabilă şi trece. În tinereţe credem că niciodată nu ne vom mai putea bucura. La bătrâneţe ştim apoi, că adesea ne-a cuprins plânsul, că adesea ne-a cuprins zâmbetul şi că sufletul nostru nu se poate ţine numai de unul din ei şi din cauză de prea mare slăbiciune şi din cauză de prea mare putere. Dumnezeu ne-a făcut ca să primim în noi orice înrâurire nouă, schimbând-o întrucâtva.
De aceea săvârşim o faptă plăcută lui Dumnezeu, o faptă de cea mai mare iubire către aproapele nostru, când răspândim bucurie şi veselie împrejurul nostru. Precum boala şi tristeţea uşor se răspândesc, tot asemenea se răspândeşte uşor şi bucuria. Unde auzim un râs din toată inima, acolo alergăm fără voia noastra. Toţi iau parte la o cântare veselă, pentru ca înşişi să se înveselească. Împrejurul celui care povesteşte cu rost şi cu şagă, se strâng toţi cu mic şi mare.
Nu suntem născuţi pe acest pământ numai pentru ca să pătimim, şi e sigur că dacă am fi desăvârşiţi, ne-am bucura veşnic. Noi însă suntem slabi şi neputincioşi, şi de acolo se trage multa şi amara durere de inimă, care ne chinuieşte. De am fi în stare să ne uităm pe noi înşine şi să ne gândim mai mult la alţii, ne-am uşura mâhnirea şi durerea noastră. Noi însă ce facem? Nu ne lăsăm, nu ne liniştim, până când toţi cei dimprejurul nostru nu sunt întristaţi ca şi noi. Mai sunt unii oameni, care lăcrimează uşor cu cei ce plâng, dar care n-au destulă tărie sufletească şi destulă iubire, pentru a se bucura împreună cu cei ce se bucură. Este însă oare atât de greu a mulţumi lui Dumnezeu din tot sufletul, pentru că a revărsat bucuria asupra aproapelui nostru? Şi cu toate acestea, când vedem pe alţii veseli şi noi nu putem să fim veseli ca şi dânşii, ne credem nefericiţi, depărtaţi de orice fericire, ca şi cum numai noi am fi fost goniţi din Rai; şi uităm că la rândul nostru am fost veseli, când alţii au fost întristaţi.
Lumea întreagă e întemeiată pe o conlucrare comună, pe o ajutorinţă reciprocă, pe o muncă a tuturor, pe o iubire a unora şi a altora. Cu cât vom simţi această legătură mai cu tot dinadinsul, cu atât vom fi mai folositori, cu atât vom fi o verigă mai puternică a lanţului celui mare, care îmbrăţişează omenirea. Bucuria s-a pogorât tocmai din cer şi s-a sălăşluit în inimile noastre, ca o legătură cu raiul cel pierdut şi cu fericirea cea viitoare. Bucuria face că munca e uşoară şi când o întreprindem şi când o săvârşim. Mai mult încă. Ar trebui să fim recunoscători acelora, care ne dau voie să le facem vreun bine, căci făcând altora un bine, noi simţim o bucurie mai mare şi mai desfătătoare decât acei pe care i-am ajutat. De aceea să nu vorbim nimănui niciodată de binefacerea ce a primit. Răsplătiţi suntem cu prisosinţă pentru binele făcut, prin bucuria ce o simţim că am putut ajuta altora. Bucuria e o simţire atât de înaltă şi de curată, că aducerea ei aminte ne susţine când suntem copleşiţi de dureri şi nu ne lasă să ne cufundăm şi să ne înecăm în noaptea deznădăjduirii, căci şi atunci zicem: "Am simţit bucuria! Ea a fost a mea! Şi mai bine să fiu veşnic întristat, decât să nu fi cunoscut măcar o dată ce este bucuria".
Dar noi nu ştim cât de adeseori ne bucurăm. Ne desfătăm la vederea unei flori care ne întâmpină pe cale, ne desfătăm la vederea soarelui, a zăpezii, a ploii dătătoare de roadă; ne bucurăm de o bucată de pâine, ori de o picătură de apă, de-o culoare frumoasă, ori de un cântec plin de melodie, fie acesta ciripitul copiilor sau al păsărilor; ne bucurăm deopotrivă de lucrul simplu şi nemăiestrit, ca şi de obiectul cu artă alcătuit; toate sunt pentru toţi, pentru cei săraci ca şi pentru cei bogaţi, pentru cei de sus ca şi pentru cei de jos. Numai atunci când poftim prea multă bucurie, numai atunci când ne desfătăm fără măsură: numai atunci ne trezim obosiţi sufleteşte. Această bucurie plină de oboseală nu lasă în urma ei nicio rază de desfătare în sufletul nostru.
Bucuria nu poate ţine îndelungat. Ea vine ca un miros de tei sau de viţă înflorită. Dar şi când vine, ea pătrunde văzduhul şi noi sorbim mirosul cu fiecare suflare a noastră. Lăsaţi dar pe pruncii voştri să fie cât mai veseli, pentru ca strălucirea anilor celor fericiţi să-i însoţească în întreaga lor viaţă, ca şi răsăritul soarelui care a rămas înfipt în mintea noastră pentru toată viaţa. Învăţaţi-i însă totodată să fie veseli, arătându-le cum să fie mulţumitori şi recunoscători, destăinuindu-le cât de mare e bunătatea lui Dumnezeu, care i-a aşezat în acestă lume frumoasă, ca neîncetat să fie veseli într-însa. Spuneţi-le încă, până ce sunt fragezi, cuvintele luminate ale poetului, care zice: "Cine ar da laudă lui Dumnezeu pentru fiecare binefacere ce revarsă El peste noi, acela n-are timp să simtă durerea şi să se tânguiască de dânsa."
Mulţi sunt între voi, care nu mai voiesc să se bucure, pentru că bucuria le-a sosit prea târziu, ori a sosit în alt chip de cum o aşteptau ei. Aceştia sunt asemenea copiilor îndărătnici, care nu mai vor să primească lucrul, pentru care s-au rugat, numai fiindcă nu li s-a dat îndată când l-au cerut. Dar oare ştii tu, dacă acel dar ar fi fost atunci spre mântuirea ta? Omul înţelept adeseori cunoaşte mai târziu, că Preabunul Dumnezeu l-a păzit în bine mai mult decât pricepea el, că Dumnezeu a îngrijit mai bine de copilul Său cel nemulţumitor decât acesta a meritat.
"Bucuraţi-vă dar întru Domnul pretutindeni, şi iarăşi vă zic vouă: Bucuraţi-vă!". Astfel ne vorbeşte într-alt loc Sfântul Apostol. Căci el n-a voit să vadă nici un cap plecat de întristare, ci a dorit să fie feţe senine, inimi vesele, paşi uşori, mâini strădalnice. El a voit să simţim cu toţii apropierea lui Dumnezeu, pentru ca să alungăm din noi grijile şi fiinţa noastră să nu se mai tulbure. O! bucuraţi-vă şi zâmbiţi ca toate câte vă înconjoară, ca: cerul, soarele, câmpiile, codrul, văile, pârâul care vesel şerpuieşte, râul care oglindeşte în sine raze pline de veselie, curcubeul cel înflorit, ca zâmbetul norului de vijelie la cea dintâi rază a soarelui. În zâmbet sălăşluieşte pacea, care se lăţeşte jur-împrejur. Cine a putut zâmbi pentru alţii dinaintea unei fiinţe iubite cuprinsă de răceala morţii, acela a văzut cerul deschis pentru o clipeală pentru dânsul şi pentru acea scumpă fiinţă de care s-a despărţit; acela nu mai cade în deznădăjduire. Bucuraţi-vă! Aşa ne salutăm în ziua în care serbăm Naşterea Mântuitorului! Bucuraţi-vă, aşa cântă atunci toată firea. Bucuraţi-vă întru Cel Care a biruit lumea!
Doamne, Dumnezeul nostru! Fă-ne evlavioşi! Fă-ne asemenea copiilor, ca să nu lipsim de veselia ce-ai sădit întru inimile noastre şi cu care ne-ai înconjurat pe noi! Adu-ne aminte, că trebuie să ne totdeauna pe acest mic pământ al Tău, pentru că vieţuim, pentru că ne stingem numai pentru a începe o viaţă nouă într-altă Împărăţie, mai mare şi mai măreaţă! Fă-ne să primim cu bucurie ceasul în care ne vei chema! Dăruieşte-ne să aşteptăm în pace vremea Darurilor Tale şi ceasul când vei crede de cuviinţă să le părăsim! Fă ca tânguirea să nu pângărească buzele noastre nici atunci când vei lua de la noi pe cei mai scumpi ai noştri! Ajută-ne să putem suferi singurătatea, atunci când ei se vor desfăta în cerurile Tale! Învaţă-ne să pricepem şi să gustăm şi cele mai mici daruri, şi să nu trecem nesimţitori pe lângă podoabele de care pământul e plin! Iar noi vom lepăda toate grijile şi Te vom primi întru noi pe Tine, Părintele şi Dumnezeul nostru! Întru Tine ne vom veseli pretutindenea! În Tine ne vom veseli în veci! Amin!
Carmen Sylva, "Cuvinte sufleteşti"
în "Oglinda duhovnicească" de Protos. Nicodim Măndiţă, vol. 6.
