Lupta pentru mântuire

"De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele, în felul acesta veţi câştiga împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit. 2, 11-13)".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Textul integral aici

Despre valoarea timpului cu părintele Arsenie Papacioc

"Fraţilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Când vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu vă înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmareşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

~Părintele Arsenie Papacioc~

Părinte Arsenie Papacioc, ca întrebare cheie, ce aţi vrea să rămână cuvânt de moştenire pentru urmaşi?

Vedeţi, eu pun cu conştiinţă problema mântuirii, fără să raţionalizăm lucrurile şi nici să nu pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Că trăim încă. Sigur, pun şi întrebarea veşniciei noastre. Smereşte-te şi urmează-mă, porunceşte Hristos. Acesta ar putea fi: gândul, cu orice chip, la sfârşit, la viaţa de după moarte. Cu orice chip. Pentru că, nu trebuie să amintesc la lumea de bună credinţă că va fi un vaiet dincolo de închipuirea noastră, la răspântia celei din urmă zi, când omul a pierdut timpul. În viaţa mea am fost la căpătâiul multor morţi. După ce ne-am eliberat din închisoare, după 14 ani, '64, am văzut oameni pe patul de moarte, care toţi doreau să mai trăiască o zi. Eu, care trăiam momentul lui, într-o oarecare măsură (intensitatea numai el, săracul, o trăieşte, şi sigur, o vom trăi toţi), îmi dădeam seama de starea lui disperată, că începuse să vadă ceea ce de fapt îi spusese Biserica: duhurile rele; pe urmă, procesul conştiinţei şi al poruncilor, grozave, dincolo de a face o comparaţie cu cea mai înaltă construcţie filozofică.

Citeam la un părinte, Paisie (care foarte mult mi-a plăcut, pentru simplitatea scrierii), că s-au dus americanii la el, în pustie, să se folosească de înţelepciunea lui. Şi i-a întrebat părintele: "Ce aţi făcut voi, americanii?" "Am ajuns în lună" "Şi cât v-a costat aceasta?" "Râuri de dolari". "A, eu pot într-o clipă să ajung la Dumnezeu". Vreau să vă spun că-mi pun problema ce ar putea face oamenii aceştia într-o zi. Ca să-mi dau seama şi să ne dăm toţi seama că o clipă e un timp şi o suspinare (care e rugăciune), important e această stare de ridicare, de ţâşnire spre Dumnezeu, o clipă numai. Trebuie făcută din adâncul inimii, nu raţionalizată, după tipic sau mai ştiu ce obicei. Trebuie să simţi efectiv. Nu recomand canon, ci o stare de prezenţă continuă.

Am văzut că într-o zi poţi face foarte multe. În disperarea lor ziceau: bine, dar Sfântul Sisoe cel Mare zicea că într-o zi putem să ajungem la măsură dumnezeiască. Dar aceasta o spunea un sfânt de mare trăire. Dar de ce trebuie să luăm exemplul sfinţilor părinţi, oameni fiind şi noi, de ce să nu mişcăm şi noi, chiar dacă nu ajungem la gradul de trăire al lor. Cel mai important lucru posibil este să nu pierdem timpul. Spuneam mereu că dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus: "Ce v-a costat pentru atâta fericire?" acesta ar fi răspunsul: "Timpul petrecut bine". Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decât pentru asta? Ne-a creat ca să rămânem în bucuria veşnică alături de El. De ce ne complicăm? Biserica mai mult sfinţeşte decât învaţă şi de aici se reflectă faptul că noi nu vrem împărăţia omenească, ci împărăţia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne ţine în legătură cu veşnicia. Şi vă spun: nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine, mereu.

***

Da. Acesta poate fi răspunsul: să nu pierdem niciun pic de timp, căci e atât de preţios. Pierderea timpului va fi motivul vaietelor, cândva. S-a pierdut un timp. Avem de-a face cu un Dumnezeu care, fără discuţie, dacă ar şti lumea cât de mult ne iubeşte, ar fi mai trează poate, sau în sfârşit, am fi mai îndumnezeiţi. Mi-e frică de cuvânt, dar e un Adevăr: Dumnezeu dacă e o iubire extraordinară nu mai este o identitate separată. Este în tine. Zice un părinte: Eu Îl iubesc şi-L văd. Dumnezeu nu e numai o dimensiune, e o trăire dincolo de raţiune. Exişti fără să ştii că exişti, dar în plin, cu adevărat, eşti o identitate divină. Asta înseamnă Dumnezeu în tine. Dumnezeu când vine la tine, e mic ca tine. El e în slava cerului, ca şi Maica Domnului, dar îi face plăcere să stea la noi, în inima noastră, inima care-i mai puţin organ material, fiindcă e fiinţă în fiinţă. E adâncul cel mai adânc, adâncul absolut în fiinţa omenească, unde şi-a făcut Dumnezeu lăcaş. Şi atunci, omule, care porţi aceste valori extraordinare, de ce eşti neatent? Şi uite pe cine băgăm noi în iad! Vedeţi, de ce se spune: omule, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea!

(Arhim. Arsenie Papacioc în "Pagini de pateric românesc", George Căbaş,

Editura Anastasis, 2009)

Sfaturi de la Starețul Tadei (1914-2003)

"Se cade să ne păzim ca tot ce gândim și lucrăm să fie plăcut Domnului. Și ceea ce cugetăm… Căci toată lucrarea aici, pe pământ, este lucrare a lui Dumnezeu".

"Dacă L-am iubi pe Domnul din toată inima, nu am greși în veci, căci El ar fi întru noi. El este putere care arde toată necurăția, tot păcatul, și nu ar mai putea pătrunde în inima noastră nimic din cele ce nu sânt sfinte și virtuoase".

"Dar noi, pentru că sântem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului! Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare - pe toți îi iartă și de toți se bucură".

"În lumea duhovnicească, gândurile sânt limpezi precum graiul, se aud. Pentru aceea, cel mai de preț dintre toate darurile din lumea aceasta este truda sufletului nostru. Dacă omul nu se curăță, ci trece în veșnicie cu trăsături de caracter rele, nu va putea sta printre îngeri și sfinți. El va trece în veșnicie, la viața veșnică, având aceste însușiri nevolnice".

"Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere. Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s -au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme. Dar noi totdeauna ne temem de ceva".

"Mult se poate trudi omul în lumea acesta, mult se poate osteni pentru binele celorlalți, și totuși să nu-și curețe sufletul de păcat. Poate trece de cele mai multe vămi, dar la vama milosârdiei, din pricina alipirii gândului său de cele lumești, să se prăvale în prăpastie - căci, cu toată osteneala, nu a băgat de seamă că învârtoșarea inimii l-a legat de puterile diavolești. În viața lui a făcut multe lucruri bune, mulți s’au mântuit prin ostenelile sale - de pildă, dacă a înălțat locașuri de închinare - dar nu a purtat multă grijă curățirii sufletului, căci a fost legat de cele lumești (și alipirea cugetului de cele lumești nu-i îngăduie să pătrundă în lumea celor nepieritoare, pe care numai sufletul curat le poate pricepe). După măsura nemilosârdiei sale, el se găsește în puterea duhurilor viclene. Se află în stăpânirea duhurilor viclene și, ca un rob, săvârșește cele ce i se poruncesc, atât aici, cât este în trup, dar și după plecarea din trup - este silit să săvârșească cele ce i se poruncesc".

"De aceea, trebuie să ne păzim de rău, cu înțelepciune, și să ne alegem binele, cu pricepere. Să priveghem neîncetat și să nu îngăduim celor care nu ne vor binele să intre în cămara noastră. Neîncetat să luăm aminte și să priveghem!"

"Mult mai important și mai însemnat decât nevoința, decât postul și decât osteneala, este să fim cu luare-aminte …"

"Rugați-vă neîncetat, poruncește Apostolul. Rugăciunea lăuntrică este osteneala cea mai de seamă pe care o poate săvârși omul. Căci vrăjmașii noștri, puterile cugetătoare (duhurile căzute), știu că prin rugăciune omul se apropie cu inima și simțirea de Domnul, iar aceste duhuri viclene caută să-l lege pe om de orice lucru lumesc."

"În rugăciune, trebuie mai întâi de toate să aveți luare-aminte; luarea-aminte să fie de căpătâi. Fără aceasta, rugăciunea nu este de nici un folos. Dar, dacă o lăsăm cu totul, atunci este și mai greu. Așadar, osteniți-vă!"

"Însă luarea noastră aminte este neîncetat abătută spre altceva. Sfinții Părinți se rugau la Domnul să îi izbăvească de risipire la vremea rugăciunii".

"În familiile cu mai mulți membri este de ajuns ca o singură persoană să fie nemulțumită - nu e nevoie să arate aceasta față de nimeni, ci doar să înceapă a cugeta cât de nedrept se poartă ceilalți cu ea și cât de rău este tratată - ca să se tulbure pacea în familia aceea; persoana aceea, prin gândurile ei, a tulburat-o. Iar toți sânt necăjiți, fără să știe din ce pricină."

"Față de aproapele nostru trebuie să avem aceeași purtare. Nu se cuvine să împărțim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci ați intrat în război cu cealaltă persoană, și nu vă va răbda - chiar dacă în afară nu i-ați dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă ați cugetat la aceasta, ați gândit-o în lăuntrul vostru."

"Noi, Creștinii, ne-am îmbrăcat prin Botez în Hristos, ne-am îmbrăcat în Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Și cum este cu putință ca, uniți fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa? Dar cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra semenilor, asupra aproapelui nostru și asupra celui depărtat de noi."

"De cum se naște în noi un gând ce nu își are temelia în dragoste, trebuie să știm că am primit înrâurirea duhurilor viclene. Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuși vrăjmașul. Duhurile sânt nevăzute, dar noi le dăm trup, spre a se face văzute."

"Este nevoie să alungăm din inimă socotelile și poftele lumești, și abia atunci putem, cu ajutorul Domnului, să-l iubim sincer și pe aproapele nostru. Altfel, dragostea noastră pământească, de aici, se lipește când de ceva, când de altceva - și toate acestea sânt nestatornice, fără nici un folos. Și această nestatornicie a noastră ne frânge, ne sfărâmă neîncetat. Nu luăm cu înțelegere asupra noastră viața, ci în chip părelnic."

"Nici o mișcare a cugetului (care vine) din suflet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înțelegător al dragostei este Domnul. Printr’însul și într’însul sânt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne legăm de lucruri lumești."

"Cetele îngerești nu se robesc cu cugetul de lucruri. Îngerii privesc lucrurile, dar nu sânt robiți cu cugetul de ele. Căci centrul gândurilor lor este robit numai puterii lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește. Iar noi, când vedem un lucru ce ne ademenește, îndată ne alipim de el - groaznic și înspăimântător lucru! Pentru că, dacă rămâne mult timp astfel, acesta ni se face idol. În inima noastră, în locul lui Dumnezeu se află un lucru - fie unul viu, fie unul mort."

"Trebuie să ne disprețuim pe noi înșine pentru dragostea Domnului, și pe Domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest Domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn și nu-și poate pleca grumazul, ci stă totdeauna țanțoș. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim și să ne umilim."

(din cartea Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața.

Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița.

Editura Predania, 2010)

Porunca iubirii

Cuvantarea mea de acum am pus-o sub titlul "Porunca iubirii". Si inceputul l-am facut cu un indemn de la Sfanta Liturghie pe care-l auzim de fiecare data: "Sa ne iubim unii, ca intr-un gand sa marturisim". Il auzim, il trecem cu vederea, nu ne gandim dupa aceea daca implinim acest cuvant, chiar si numai la Sfanta Liturghie, si cu atat mai mult daca il implinim in cealalta vreme a vietii noastre.

Sa ne iubim. Sa ne iubim unii pe altii. Sa ne iubim, sa nu ne uram, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Sa aducem marturie de credinta noastra si prin iubire.

Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt" - deci n-am nici o valoare. Chiar daca as muta niste munti, prin credinta mea, daca nu am si iubire la credinta, daca credinta mea nu e lucratoare in iubire, daca la credinta mea nu se adauga iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are insemnatate atunci cand o folosesti si este lucratoare in iubire; atunci cand credinta e lucratoare, si daca nu-i lucratoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare daca nu-i lucratoare in iubire.

"Va arat voua cale" - zice sfantul apostol Pavel - "mai presus de orice alta cale: Toate limbile ingeresti si omenesti daca le-as vorbi, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator" - sunt ceva fara insemnatate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar daca as avea daruri deosebite, daca n-am iubire inca nu-i destul.

"Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator".

"Si chiar de as avea darul prorociei" - sa fiu proroc, sa stiu toate dinainte, sa le pot spune si altora - "daca nu am dragoste, n-am nimica".

"Si dar prorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiinta, si daca as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii" - sa fac minuni, minuni pe care nu le-a mai facut nimenea - "daca nu am dragoste", n-am nici o valoare, "nimica nu sunt", is nimic, is fara valoare.

Si ganditi-va, iubiti credinciosi, ca astea-s cuvinte ale unui sfant apostol, sunt cuvinte ale unui sfant luminat de Dumnezeu. Si el spune ca n-ai nici o valoare daca n-ai iubire. Si zice mai departe: "Si toata averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sa fie ars, daca nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste" - n-am nici un folos.

Din aceste cuvinte se vede cat de insemnata este iubirea, cat de insemnata este indragirea - pentru ca asta inseamna iubire. Ce inseamna sa iubesti? - Inseamna sa-ti fie drag cel pe care-l ai in vedere, sa-ti fie drag de el. Daca nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvantul iubire si cuvantul dragoste au aceeasi insemnatate, la drept vorbind. Insa cuvantul dragoste spune parca ceva mai mult, in intelesul acesta ca iubirea trebuie sa fie lucratoare in a-l apropia pe cel pe care il iubesti, in a-l aduce in tine chiar. Daca ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, il indragesti, iti este drag. O vorba populara de pe la noi zice asa:

"Pe la poarta cui mi-i drag,

Treaba n-am si tot imi fac.

Pe la care mi-i urat,

Am treaba si nu ma duc".

Deci oamenii stiu cand iubesc si cand nu iubesc. Nu trebuie sa ne invete cineva, nu trebuie sa ne spuna cineva "Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti". Tu singur stii daca iubesti.

Ori noi avem porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Cea mai mare porunca din cate porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost intrebat de catre farisei: "Care-i cea mai mare porunca?" Si a zis Domnul Hristos asa - dupa ceea ce-i scris in sfanta evanghelie de la Marcu: "Asculta Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sa nu ai alt dumnezeu in afara de El si sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai porunca. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si fariseul care l-a intrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintai dintre porunci, a zis catre Domnul Hristos: "Bine ai zis, Invatatorule. Pentru ca unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele". Oamenii pe vremea aceea aducea jertfa, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: "Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa." - deci: "vreau sa ai mila fata de oameni; sa ai mila si nu ma intereseaza jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au implinit toate. Invatati-va, oameni buni, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc si nu jertfa". Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sa fii binevoitor fata de omul de langa tine, sa ai mila fata de el.

Stiti ca a spus Domnul Hristos o pilda cu samarineanul milostiv, in imprejurarea aceea ca a intrebat un fariseu, un invatator de lege pe Domnul Hristos: "Ce sa fac sa mostenesc viata de veci?". Si Domnul Hristos a zis: "In lege ce-i scris? Cum citesti?" - Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, in sfanta evanghelie de la Luca, in capitolul 10. Si invatatorul de lege a facut un rezumat al legii - se vede ca a fost un om iscusit, un om invatat, un om cu inteligenta - si a zis ca-n lege-i scris asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos i-a zis: "Drept ai raspuns. Fa aceasta si vei fi viu". Vrei sa ai viata ? - Sa ai iubire! Unde-i iubire ii viata, unde nu-i iubire ii moarte. De unde stim? Pai daca citim epistola intaia a sfantului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo ca cel ce uraste pe aproapele sau, pe fratele sau, este in moarte, si cel iubeste este in viata. Are viata cel ce iubeste si in moarte este cel ce uraste. De ce ? - Pentru ca, spune sfantul evanghelist Ioan: "Dumnezeu ii iubire". Nu in intelesul acesta ca ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci in intelesul ca cea ce face Dumnezeu pentru oameni arata ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Il stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru ca Dumnezeu ii iubire. Si iubirea primeste in sine, iubirea se revarsa, iubirea ii binevoitoare.

Parintele Teofil Paraian

Continuarea aici.