Bucură-te, copile al Domnului!

Cine are o busolă şi se orientează bine după ea, ştie întotdeauna cu siguranţă încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu şi se conduce mereu, ascultător, după el, ştie întotdeauna unde va ajunge. Acela ştie că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu şi că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă şi este fiu al zilei (1 Ioan 1, 7).

Ce minunată şi fericită este viaţa unui astfel de suflet, orientat sănătos şi umblător în lumină! Ce plină de siguranţă este inima lui, ce plin de bucurie este chipul lui, ce strălucitoare este privirea lui! Ce paşnică şi fericită este toată fiinţa unui copil al lui Dumnezeu, care iubeşte cuvântul Lui, care face voia Lui şi care, cu toată smerenia şi grija, se sileşte totdeauna să calce pe urmele lui Hristos şi ale sfinţilor Săi! În toate zilele sale şi în toate faptele sale, un astfel de om ştie că se duce la Dumnezeu şi pentru că ştie, nu numai că nu se mândreşte cu aceasta către nimeni, dar plin de cutremur şi de grijă totdeauna se străduieşte să facă fiecare pas spre Dumnezeu, în aşa fel încât atunci când va ajunge în faţa Lui, să nu-i fie ruşine de nici un pas de pe tot drumul făcut până aici. Se străduieşte neîncetat ca în tot ce face pe drumul luminos spre faţa Domnului, nici o faptă şi nici o clipă să nu-i fie umbrită de ceva care nu ar fi plăcut înaintea ochilor Aceluia cu care se va întâlni curând. Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru ochii Stăpânului şi Mirelui său, iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului. Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul curat.

Un astfel de om va şti sigur unde să se ducă şi unde nu, cum să se poarte şi cum nu, cu cine să umble şi cu cine nu, cum îi este îngăduit să se îmbrace şi cum nu. Pentru un astfel de suflet nu-i nevoie mereu de observatori care să-l oprească şi să-l mustre. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, la Care ştie că se duce, îl va face totdeauna atent şi nu-i va lăsa niciodată vreo îndoială în inima lui, nici chiar atunci când cuvântul nu-i spune chiar atât de desluşit, când ar vrea un răspuns la o îndoială a minţii lui (Ioan 14, 26; Ioan 2, 27).

Ce minunat este un astfel de suflet de frate sau de soră! Iubind cu tot cugetul pe Domnul, la Care ştie şi doreşte să se ducă, el va iubi şi va dori tot ce-l poate ajuta pe drumul spre cer. Va iubi şi va dori pe fraţi, adunarea frăţească, sarcinile frăţeşti, ostenelile, jertfele, privegherile şi chiar mustrările frăţeşti, ştiind că toate acestea îl ajută să se curăţească, să se corecteze, să se smerească, spre a se putea înfăţişa înaintea Domnului cu bucurie, în ziua chemării, într-o stare cât mai vrednică (2 Timotei 4, 6-8).

Nu ne lăsa, Doamne, pe nici unul dintre noi să mai iubim, să mai dorim şi să mai purtăm nimic din chipul lumii acesteia, ci ne umple de o aşa dragoste curată şi fierbinte faţă de Tine, încât toată fiinţa noastră să fie străbătută de frica Ta. Căci gândul că la Tine venim va fi puternic şi treaz în noi şi nimeni nu ne va putea face să dorim altceva mai mult decât să ne înfăţişăm înaintea Ta fără prihană, fără vină şi în pace, în orice clipă.

(Lacrimă şi har, Preotul Martir Constantin Sârbu.

Editura Bonifaciu, 2010)

Zâmbetul

Deasupra râsului omenesc de fericire şi tânguirii de nefericire stă un zâmbet tainic, care încălzeşte, dar nu arde. Acest zâmbet este cu totul deosebit de zâmbetul celui cinic şi dispreţuitor, care te îngheaţă. Zâmbetul maicii către copilul vioi sau bolnav şi zâmbetul sfântului către cei puternici şi cei slabi se asemuieşte acestui zâmbet tainic şi înalt. Ce altceva înseamnă acest zâmbet decât părtăşie la bucuria celor veseli şi la mâhnirea celor întristaţi? Ce altceva spune acel zâmbet decât că bucuria peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin întristare, şi că întristarea peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin bucurie?

Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine înfăţişată de două animale ca maimuţa şi hiena. Caută să te înfrânezi cât mai mult cu putinţă de la schimonoseala nebunească a maimuţei şi de la hlizeala nebunească a hienei.

Aminteşte-ţi întotdeauna de surâsul tainic şi cald, asemenea surâsului maicii şi al sfântului, surâsului care arată firescul, sănătatea, înţelepciunea, milostivirea şi veşnicia. Veşnicie, căci râsul şi plânsul sânt trecătoare, pe când zâmbetul este nepieritor.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Praznicul vieţii

"Pretutindeni în lume vedem prăznuire, putere, bucurie şi zburdălnicie a vieţii: târâtoarele, gâzele, păsările, peştii de soiuri fără număr, nenumăratele animale, fiarele şi pe împăratul făpturilor pământeşti - omul; toate trăiesc, năzuiesc spre îndestularea vieţii şi bucurie, spre osteneală. Priviţi ce vesel zboară şi se joacă gâzele (de pildă fluturii, greierii, muştele), păsările, peştii, animalele - şi ne vom minuna de bucuria şi prăznuirea vieţii care este în ei. Această viaţă este însă trecătoare, nu multă vreme se joacă şi se bucură toate aceste vietăţi: în scurtă vreme nu vor mai fi, ci în locul lor altele noi se vor naşte - de parcă viaţa se învârte ca o roată. Dar cine le-a dat şi le dă tuturor viaţă? Viaţa Cea fără de început, Veşnică, Ipostatică, Preaînţeleaptă, Bună - Dumnezeu. Dar viaţa cea îndrăgită de făpturile pământeşti, dimpreună cu bunătăţile ei, degrabă trece şi se sfârşeşte pentru necuvântătoare. De aceea, Preabuna Viaţă Ipostatică vrea şi a hotărât să dea fiinţei înţelegătoare/raţionale viaţa veşnică în ceruri împreună cu Dumnezeu, şi pentru dobândirea acestei vieţi i-a dat omului toate mijloacele. Iată ţelul tău, omule: să năzuieşti spre viaţa veşnică şi spre veşnica bucurie!"

Sfântul Ioan de Kronstadt

Gânduri...

E iarnă. Şi e Duminică. Şi soare. Şi-atîta linişte în odaie, în casă. Tăcere şi singurătate. Căci tu, soare, te confuzi până într-atâta cu noi, cu fiinţa noastră, încât nu te mai percepem ca ceva deosebit de noi, ci eşti una cu noi, eşti noi înşine.

E Duminică de iarnă cu soare azi. Şi e aşa de tristă ziua aceasta! Tristă ca toate Duminicile de iarnă şi de început de primăvară cu soare. Ai putea tu, soare, să-mi aduci bucurie, tu, cea mai bună dintre făpturi. Da, eşti cea mai bună, căci tu dăruieşti lumina ta, căldura ta şi celor buni, ca şi celor răi, celor ce te doresc cu iubire, ca şi celor ce nici nu se gândesc la tine. Tu le dăruieşti tuturor cu aceeaşi nepărtinitoare dragoste. Tu ne iubeşti. Tu ne trimiţi razele tale de foc şi de lumină, ca să ne aducă o sclipire de bucurie. se cuvine să ne bucurăm în zilele pline de tine. Mă bucur şi eu şi lucrul meu se împleteşte cu bucuria prezenţei tale, în celelalte zile.

Dar azi. Azi, Duminică...nu pot să mă bucur. E o tristeţe care se înnoieşte în fiecare Duminică de iarnă, când tu ni te arăţi. Să fie oare mergerea la biserică aducătoare de tristeţe? De multe ori, m-am oprit la explicaţia aceasta. Căci acolo, la Biserică, am trăit o clipă măcar mai aproape de Iisus; în orice caz cu puterea dorului acestuia am mers acolo şi întruparea Lui am urmărit-o şi căutat-o. Iar, de n-am putut realiza nici măcar clipa aceea, mai e nevoie să ne întrebăm de rostul tristeţii? Nu tristeţe ne cuprinde, ci durere, durere adâncă. Dar chiar şi de am apropiat vieţuirea noastră de viaţa lui Iisus, continuăm noi această viaţă, după părăsirea Bisericii? A fost apropierea noastră de El atât de puternică, încât să nu ne mai putem desprinde de lângă El? Uneori, poate da. Însă, conştienţi de slăbiciunea noastră, nu îndrăznim niciodată să credem că am putut să-L fi păstrat pe Iisus în noi, să-L fi luat cu noi, întru noi, în afară de zidurile locaşului. Şi, ieşind din Biserică, te vedem pe tine, soare, care ne aduci mai viu aminte de Soarele dreptăţii. Atunci ne prinde tristeţea grozavei păreri de rău că L-am lăsat pe Iisus să treacă pe lângă noi, să vină la noi, fără să-L oprim. Atunci ne prinde dorul de-a ne afla din nou în Biserică, la picioarele Sfântului Altar, de a mai asista iarăşi la Slujbă, de a mai fi o dată părtaşi venirii Lui la noi, pentru că de data aceasta să nu ne mai despărţim de El. Acestea le dorim, când, plecând de la Biserică, tu ne ieşi în întâmpinare. Şi dorului îi e tovarăş nelipsit...tristeţea.

De aceea suntem trişti în Duminicile de iarnă cu soare.

Vara, faci parte, soare, din viaţa noastră de toate zilele. Pe când iarna eşti, de multe ori, un dar al Duminicii. Şi starea noastră de suflet se leagă, atunci, mai strâns de tine, de ivirea ta tocmai în această zi.

Dar tu n-ai timp să asculţi tânguiri, pe care le-ai mai auzit, poate, în repetate rânduri. Tu eşti sol al bucuriei, tu eşti dăruitor de bucurie.. Cine vrea să mă primească astfel, primească-mă. Cine nu, rămâne cu tristeţea sufletului lui... Tu te duci acum, ca să bucuri alte lumi. De le vei fi şi lor prilej de întristare, dorinţa ta rămâne aceeaşi, bună, de a bucura. Desigur că nu e vina ta. Fiecare vede cele din jur şi te înţelege, potrivit stării lui sufleteşti. Că se întâmplă ca tocmai tu, cu prezenţa să trezeşti durerea în suflete...

De câte ori nu supărăm, vrând tocmai să mulţumim, pe cel din preajma noastră! Şi crezi tu că tristeţea aceasta a părerii de rău sau a dorului nu este binefăcătoare? Mergi împăcat pe calea ta, de vestitor de bucurie. Şi mâine, vino iar. Dar mai ales...vino Duminică.

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu. Bucureşti, 1938)

Domnul este Păstorul meu!

Regele David ştia cât preţuieşte un păstor pentru oile lui, căci el însuţi în tinereţe fusese păstor şi îşi aducea aminte de grija cu care veghea asupra fiecărei oi din turma sa, de luptele lui cu urşii sau cu leul, care venea cu viclenie să-i răpească oile, şi de puterea de care avea nevoie ca să le poată smulge din gura fiarelor.

Sufletul nostru tânăr îşi are şi el vrăjmaşii lui, leul lui, care răcnind, îi dă târcoale, ca să-l sfâşie şi să-l piardă. Şi care e pierdut dacă n-are alături de el pe Dumnezeu, care să-l apere şi care poate foarte uşor să zdrobească pe vrăjmaş.

Oaie nu ştie să se cârmuiască, şi singură nu este în stare să-şi găsească hrana de care are nevoie. Nu-i asta o icoană a sufletului omenesc, care cu toate însuşirile lui frumoase, n-ar putea să o scoată la capăt dacă s-ar lăsa în voia slabelor lui mijloace de conducere? El nu ştie de unde vine, nici unde merge: are nevoie să fie călăuzit pe malul apelor liniştite; spre păşunile cele bogate.

Dumnezeu vrea să te călăuzească şi pe tine, scumpul meu copil! Mergi dar cu încredere pe urmele Celui care zice: "Eu sunt Păstorul cel bun" (Ioan 10, 15).

"De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac! (Ioan 8, 51)"

"Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,

căutând pe cine să înghită". (I Petru 5, 8)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu.

Bucureşti, 1938)

Copilaşi, priviţi în sus!

Puneţi în inima voastră fragedă aceste cuvinte preţioase.

Un copilaş ca de vârsta voastră, a găsit într-una din zile în ţărâna drumului o monedă de aur strălucitor. Se aplecă în grabă, ridică moneda şi o duse într-o fugă mamei sale. Din acea clipă sărmanul copil a tot mers cu fruntea aplecată şi cu privirea aţintită în vârful paşilor săi, cu nădejdea că doar, doar o mai găsi vreo comoară pe de-a gata în cale! Nu era chip să-l facă cineva să-şi mai ridice capul în sus.

Din această pricină copilul nostru a rămas cocoşat o viaţă întreagă, privind numai ţărâna şi noroiul pământului şi nefiind în stare să-şi ridice ochii spre frumuseţea nemăsurată a Cerului!

Copii! Stăpâniţi pământul, dar nădăjduiţi pururea spre Ceruri!

"Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3, 2)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu)

Căinţa Sfântului Apostol Petru

Fiecare dintre noi caută să se compare în viaţă cu cei mai păcătoşi dintre muritori şi chiar dacă ne comparăm cu bărbaţii mari ai lumii, căutăm să ne potrivim păcatele lor celor mari. Un bărbat destul de mare care prin anumite alunecări ale lui în viaţă, a dat multă apă la moară păcătoşilor şi desfrânaţilor acestui veac, este marele Prooroc David.

În ceasul său de spovadă, un desfrânat îşi dezvăluia duhovnicului toate isprăvile tinereţilor sale, fără ca să-şi fi arătat însă prin ceva căinţa unei vieţi pierdute.

- Şi nu te înfiori de trecutul tău? îl întreabă duhovnicul îngrozit de stricăciunea unei astfel de vieţi.
- De ce să mă înfior, taică părinte?! zise grăbit şi nepăsător desfrânatul - oricât de ticălos aş fi eu, dar tot nu l-am întrecut pe David.
- Că te poţi măsura cu David în desfrânare - asta este foarte adevarat - zise preotul, însă nu pricep de ce nu te îngreţoşezi de stricăciunea ta şi nu te sileşti să te măsori cu el şi în pocăinţă. David a fost mare în păcat, dar a fost mult mai mare şi a rămas neajuns şi neîntrecut de nimeni în pocăinţă.

Ei bine! După cum desfrânaţii se mângâie cu alunecările de o clipă ale lui David în vâltoarea gâdilărilor trupeşti, tot astfel de şovăielnici în credinţă găsesc un stâlp de reazim în persoana Sfântului Apostol Petru, care în clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi Învăţătorul lui.

Muritorii de soiul acesta uită însă că Sfântul Apostol Petru, îndată ce a auzit cântatul cocoşului, a ieşit afară şi "a plâns cu amar"! El a plâns nu o clipă, ci o viaţă întreagă! A plâns atât de mult încât şiroaiele lacrimilor arzătoare au desemnat pe faţa lui două dungi adânci ca doua jgheaburi de scurgere necurmată.

Necredinciosule! Aţinteşte-ţi întruna privirile la icoana bătrânului şi înţeleptului apostol Petru! Citeşte în ochii lui scăldaţi în lacrimi nu lepădarea, ci ridicarea, nu nepăsarea, ci pocăinţa, nu frica şi deznădejdea, ci hotărârea, curajul şi încrederea desăvârşită în Domnul!

Leagă-ţi fiinţa ta întreagă de credinţa şi de pocăinţa lui, iar nu de lepădarea lui, ca să nu rămâi un lepădat în faţa Domnului Tău!

"Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine!" (Psalmul 50, 11)

(din carte Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu.
Bucureşti, 1938)

Momentul

"Timpul nu însemnează nimic, doar il cercetezi în sine însuşi. El îşi capătă valoarea prin ceea ce noi săvârşim în cursul lui. Timpul este atât de preţios cât de scumpe sunt gândurile, simţirile şi faptele cu care noi ştim să-l umplem. Timpul este atât de bogat cât de îmbelşugate sunt înfăptuirile şi realizările cu care noi îl impodobim. Timpul n-are început; n-are sfârşit; el se revarsă în eternitate.

Viaţa noastră nu este decât o prea restrânsă paranteză în cursul neîncetat al timpului. De la chipul în care întrebuinţezi timpul scurt al vieţii tale, te arăţi vrednic sau nevrednic de zările nemăsurate ale veşnicie.

S-a zis că viaţa noastră este o scânteie între două eternităţi. Drept este că cel mai scurt interval de timp este clipa sau momentul. Şi cu toate acestea momentul este moneda cu care-ţi poţi câştiga eternitatea. Îţi dai seama ce valoroase devin clipele vieţii tale, dacă sunt bine şi fericit utilizate? Îţi dai seama ce osândă îţi agoniseşti cheltuindu-ţi clipele cele mai scumpe ale vieţii cu nimicuri şi deşertăciuni?!

Cele mai mari unităţi de măsurarea timpului sunt trei: trecutul, prezentul şi viitorul. Trecutul nu-ţi mai aparţine, el nu se mai întoarce. Viitorul nu-l întrezăreşti decât cu ochiul nădejdii. Prezentul este totdeauna nervul vieţii tale. Trecutul tău merită oare să fie reamintit şi preţuit?! Prezentul tău este oare vrednic de un viitor fericit?!

Iată atâtea întrebări, care nu pot să rămână fără răspunsul cuvenit. Poţi să zici: ai pierdut momentul, nu e acum momentul, sau n-ai potrivit momentul. Să te ferească însă Dumnezeu să-ţi pierzi clipele, ce se scurg pe nesimţite una după alta şi pe care le potriveşte orişicine şi oricând.

Cititorilor! Amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului prin care ne asigură că pentru noi orişicând vremea este prielnică:

"Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea vă este prielnică" (Ioan 7, 6)

"S-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos" (Tit 2, 12-13), Carele ne-a dat următoarea făgăduiţă:

"Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20)

(din cartea Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu,
Bucureşti, 1938)

Să luăm pildă de la păsări

„Păsările aduc mulţumită lui Dumnezeu, iar noi nu. Păsările slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep devreme, dimineaţa, la ceasurile 3 să cânte şi până la 9 nu încetează. La 9 se odihnesc puţin, apoi pleacă să caute hrană ca să-i hrănească pe cei mici... apoi iarăşi cântă. Pe ele nimeni nu le sileşte să cânte, ele cântă. Dacă le ascultă sau nu cineva, ele cântă... iar noi – posomorâţi, îngâmfaţi, trufaşi. Nu avem chef de cântat, nici de altceva. Trebuie să luăm pildă de la păsări. Sânt întotdeauna vesele, iar noi? Pe noi întotdeauna ne împiedică ceva. Şi ce ne împiedică de fapt? Nu ne împiedică nimic, nu-i aşa? Vai mie!”

Foto

„Hai să fim fii luminii, să slăvim pe Domnul
în toată veşnicia!”

~ Stareţul Tadei de la Manastirea Vitovniţa (1914-2003) ~

Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!

"Priveşte acolo sus în văzduh, la înfăţişarea cea ca safirul şi de bucurie dătătoare a nemărginitului cer care este scaun şi oglindă văzută a nevăzutei dumnezeiri. Vezi soarele cel preastrălucitor şi în chipul aurului, centrul planetelor, împăratul stelelor şi ochiul cel priveghetor, făclia cea nestinsă a lumii. Vezi luna cea din chipul secerei asemenea cu forma coarnelor, plină de lumină şi de culoare argintului. Vezi dansurile cele potrivite ale candelelor nopţii şi ale stelelor ce sclipesc. Vezi aici jos câmpiile cele dătătoare de flori şi colorate cu mare frumuseţe, livezile înflorite, grădinile cele înrourate şi cu multe flori, buruienile cele în multe culori, vâlcelele precum şi faţa mării cea preadulce şi liniştită care răsfrânge înapoi razele soarelui.

Văzându-le pe acestea, adu-ţi aminte să te urci şi la privirea Făcătorului. Care cu atâta înţelepciune le-a zidit şi le-a înfrumuseţat atât de bogat.

Iar dacă adăugăm pe lângă cele fireşti şi dezmierdările meşteşugite, vezi istoriile cele meşteşugite ale sfintelor icoane, împodobirile şi înfrumuseţările cinstitelor Biserici şi frumuseţile sfinţitelor odoare. Pe acestea toate să le ai spre mângâierea ochilor tăi".

(Sfântul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simţuri)

Foto

"Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?"

Cel ce dă primeşte bucurie dumnezeiască

În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia,

şi o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o

simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia.

Cel ce ia ceva, primeşte bucurie omenească.

Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască.

În om există două bucurii. O bucurie atunci când ia, şi o bucurie atunci când dă. Dar nu se compară bucuria ce-o simte cineva atunci când dă, cu bucuria ce-o simte atunci când ia. Omul, ca să-şi dea seama dacă sporeşte corect duhovniceşte, trebuie ca la început să cerceteze dacă se bucură când dă şi nu când ia; dacă simte mâhnire când îi dau şi bucurie când dă. După aceea, dacă lucrează corect duhovniceşte, atunci când face vreun bine nu îşi mai aduce aminte de el, dar nu uită niciodată nici cel mai mic bine ce i s-a făcut. Nu-şi poate închide ochii din pricina unei prea mici faceri de bine a celorlalţi. Se poate ca acesta să-i fi dat cuiva o vie şi să fi uitat. Dar dacă celălalt îi dă un ciorchine de struguri din via pe care el i-a dăruit-o nu-l poate uita niciodată. Sau poate să-i fi dat cuiva mai multe icoane sculptate şi să nu îşi mai aducă aminte. Dar dacă acela îi dă o iconiţă plastifiată, este mişcat de această iconiţă, cu toate că este de mică valoare şi, drept recunoştinţă, se gândeşte cum să-i răsplătească. Poate da chiar şi toată biserica şi terenul ei şi să uite. Adică atunci călătoria duhovnicească este corectă, când uită cineva cele bune ce le face şi când îşi aduce aminte de cele bune ce i le fac alţii. Când omul ajunge în starea aceasta, atunci este om; om al lui Dumnezeu. Dar dacă uită mereu faptele bune pe care i le-au făcut alţii şi îşi aduce aminte de cele bune făcute lor de el, asta este lucrarea potrivnică celeia pe care o cere Hristos. Iar când gândeşte: "Tu mi-ai dat atâta şi eu ţi-am dat atâta" - ăsta este un lucru negustoresc. Eu caut să dau celui ce are nevoie mai mare. Nu socotesc negustoreşte: cutare mi-a dat cărţile acestea şi eu acum îi datorez atâta, aşa că trebuie să-i dau ca să achit. Sau, dacă celălalt nu mi-a dat, nu-i voi da nici eu nimic. Căci şi asta este o dreptate omenească.

Cel ce ia ceva, primeşte bucurie omenească. Cel ce dă, primeşte bucurie dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască o luăm prin a da. De pildă îmi dă cineva o carte. Acela se bucură duhovniceşte, dumnezeieşte, iar eu care am luat cartea mă bucur omeneşte. Dar când şi eu dau cartea, mă voi bucura şi eu dumnezeieşte, iar celălalt ce o va lua se a bucura omeneşte. Dar dacă şi el o va da, atunci şi el se va bucura dumnezeieşte. Vedeţi cum cu un lucru mulţi oameni se pot bucura şi omeneşte, şi dumnezeieşte.

Să vă învăţaţi să vă bucuraţi prin a da. Atunci când se bucură cineva prin a da, este bine întocmit, este în legătură cu Hristos; are harul dumnezeiesc. Atunci când cineva dă sau oferă ceva, bucuria pe care o simte are oxigen dumnezeiesc. Atunci când se bucură prin a lua, sau prin a se jerti alţii pentru el, bucuria aceasta are miros urât, asfixiază. Astfel de oameni care dau, fără să gândească la ei înşişi, ne vor judeca poimâine. Ce bucurie simt aceşti oameni! Pe unii ca aceştia îi apără Hristos. Însă cei mai mulţi oameni se bucură când iau şi se lipsesc de bucuria dumnezeiască şi de aceea sunt chinuiţi. Hristos este mişcat atunci când îl iubim pe aproapele nostru mai mult decât pe noi înşine şi ne umplem de plăcere dumnezeiască. Vezi, El nu S-a limitat la "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), ci S-a jertfit pentru om.

(din cartea "Trezire duhovnicească", Cuviosul Paisie Aghioritul.

Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, 2000)

Moş Ajunul

Ninge!...

Fulgi de zãpadã cad molcom, acoperind cu gingase aripioare de fluturi crengile copacilor, strãzile, vehiculele, trecãtorii...

Orasul se învesmântã în herminã...

Pe albastra strãvezie boltã a cerului, s'au aprins fãclii. Pretutindeni licãresc lumini, împodobind noaptea cu strãluciri de nestemate.

Incet, pe nesimtite strãzile se întroienesc, fulgi de nea se odihnesc pe ferestre.

Natura fascineazã...

Pãmântul respirã noua dumnezeiascã mireasmã.

E mistica noapte de MOS AJUN.

Coplesitoare, fermecãtoare searã a copilãriei...

Sufletul îmi este rãscolit de dulci si îndepãrtate amintiri...

Privind în urmã, strivesc o lacrimã între gene.

Cu Mos Ajunul începea siragul de zile sfinte, a reuniunilor familiale la vãpaia focului îmbietor din vatrã, a gingaselor emotii celor micuti la sosirea Mosneagului Crãciun, a bradului încãrcat cu daruri, poame si jucãrii, a meselor îmbelsugate cu butile umflate, a omeniei, a voiei bune, a zilelor de închinare petrecerilor încântãtoare.

Casele erau inundate de luminã, portile deschise, bradul strãjuia majestuos rãspândind aroma pãdurii, cãminul mirosea a smirnã si tãmâie...

Bucate rare, cozonaci cu cusma pe o ureche râdeau zãcând pe albe fete de mese scrobite, între crengute de brad si vasc orânduite în tindã alãturi de sacul cu nuci, cosul cu mere si desaga cu covrigi pentru colindãtori...

Vibrau cãminele de cântece în proslãvirea Nasterii Pruncului Sfânt, harul ceresc se revãrsa asupra noastrã; ne oblãduia.

In clestarul noptilor de ger se simtea viata crestinã, domnea o înaltã spiritualitate: era Pace pe Pãmânt.

Si astãzi vatra rãspândeste aceeasi flacãrã, dar... climatul intim al cãminului nu mai este acelasi; focul nu mai dogoreste, idealurile s'au sfãrâmat, fiinte scumpe ne-au pãrãsit; peste inimi s'a asternut beteala singurãtãtii...

Caut armonia, înãltãrile sufletesti, farmecul de odinioarã care ne-a vrãjit copilãria...

Caut mãretia unor zile sfinte trãite departe, în tara omeniei si a belsugului, în tara mea de basm, caut adevãrata incandescentã vâltoare a cinstirii Praznicului Nasterii Pruncului Sfânt, caut Mos Ajunul românesc, caut specificul datinilor noastre românesti, cu sãniile cu zurgãlãi rãzbind anevoie pe uliti, caut micutii colindãtori, ce în zori, cu fete rosii de frig smorcãindu-si nasul cântau: "Bunã dimineata la Mos Ajun", "Aceastã noapte e pentru noi","Am venit si noi odatã", caut corurile scolare care ne desfãtau cu minunatele colinde: "O ce veste minunatã", "Steaua sus rãsare", "Ia sculati boieri mari"...

Mos Ajunul, minunea copilãriei noastre, nu mai este!

Contraste stridente, aspre, însotite de un trist îndepãrtat ecou, rãspund cã peste toate s'a asternut pulberea vremii, ca portile inimii sunt zãvorîte, armonia este sfãrâmatã, fermecãtorul edificiu al Mos Ajunului a fost dãrâmat, vestind exilului osânda plânsului, a dezamãgirii, a amãrãciunii, a nemãrginitei dureri, grea pustietate, cunoscute, îndurate si mãrturisite, lãsate posteritãtii de nefericitul poet al Tristelor, acel neîndoios memento, greu blestem:

"Cum patria amisi, tum me perisse putato,

Et prior et gravior mors fuit illa mihi"...,

în traducere:

"Când am pãrãsit patria, atunci puteam sã socotesc cã am murit:

A fost prima si cea mai gravã moarte"...

Azi, Prãznuirea Mos Ajunului a dispãrut..., iar Crãciunul contravine adevãratei cinstiri a Nasterii Pruncului Sfânt, circumscriindu-L într' un cadru superficial, jalnic de redus, o singurã zi, fiind fãrã tãgadã o giganticã dezgustãtoare îndeletnicire comercialã, o supãrãtoare denaturare moralã, departe de sensibilitatea lumii crestine, departe de proslãvirea noastrã româneascã, departe de datinele noastre sfinte...

Timpul a fãrâmat armonia vremurilor si, a lãsat în urma lui cenusa aducerilor aminte...

Ninge!...

Vântul vuieste, urlã, rãvãseste omãtul...

Visez dureros la întreaga bucurie a copilãriei duse...

Trist, îl astept pe Mos Crãciun; îl chem...

"Mos Crãciun din vremuri bune,

.............................

Inseninã-mi gândul rãu

Si cu fata ta blajinã

Alb rãsari din perne moi,

Calcã 'ncet, nimic nu spune!

Strânge-mã la pieptul tãu,

Si sã plângem amândoi,

Mos Crãciune!"

Grigore CAVAFU

Libertatea, N.Y., Anul VI, Nr. 52, Dec. 1986

Şederea înaintea lui Dumnezeu

Părintele Tadei:

"Alături de paza liniștii inimii, deprindeți-vă și cu chipul în care ședeți înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne privește. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea și în toate".

Din umbrarul sub care ne aflam, ni se înfățișa o priveliște minunată. Părintele T. ridică mâna în direcția câmpiei și a muntelui, zicând:

" Domnul este puterea care sprijină viața întregii făpturi, care pune rânduială în univers, care dă frumusețe făpturii zidite, se îngrijește de toate și petrece în inima omului. Împăratul Slavei petrece în făpturile Sale și în fiii Săi".

Omul va afla Împărăția lui Dumnezeu în sine. „Pogoară în inima ta și vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăția lui Dumnezeu,” ne povățuiește Cuviosul Isaac Sirul. Sfânta Scriptură învață că Împărăția lui Dumnezeu „este dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt.” (Rom. 14:17) Pasul cel dintâi către părtășia cu Dumnezeu este deplina încredințare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu va fi Cel ce lucrează, iar nu omul. Părtășia cu Dumnezeu înseamnă ca Dumnezeu să se sălășluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveștmânteze sufletul nostru și El să ne călăuzească cugetul, voia și simțirile. Atunci, noi sântem, de bună voie, armă în mâinile Sale - El va mișca gândurile, dorințele, simțămintele, în cuvintele și lucrarea noastră.

Cum se păzește de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?

Părintele Tadei: Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtășia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viață. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viață și de aceea el trebuie să o recâștige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.

("Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa", Părintele Tadei)