Clipa...

Doar clipa durează,
nimic altceva,
Iar raiul
E clipă după clipă,
fără pauze sau virgule
şi fără punct
Clipa nu e primăvara,
nici toamna şi nici un alt anotimp,
e doar o zi la mijloc
fără răsărit şi apus.
Clipa e războinic nemuritor
şi erou fără nume
Clipa nu-i alb sau negru
Dar poate fi verde crud
şi, din când în când,
roşu aprins
sau o altă culoare.
Clipa poate fi caldă
ca pruncul din braţele tale
sau rece, ca părintele pierdut,
dar mai presus de toate
Clipa eşti Tu,
Omul din apă şi Duh,
Smerenia dintre două orgolii,
Zâmbetul dintre două-ncruntări,
Lacrima dintre două iertări,
Adevărul dintre două dreptăţi.
Clipa-i iubire, trăită în doi,
Iar în singurătate
e dorinţa iubirii.
Ce e dragostea noastră?
Clipă lângă clipă,
Cu virgule şi pauze uneori,
Dar sper eu
Fără punct

Pr. Marius Demeter

din Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Pasăre de nea

Colo spre amurg,

Ploi de aur curg.

Ceru-i o lalea.

- Tu de unde vii, în zbor,

Răzlețită, ca un dor,

Pasăre de nea?

- Colo-n depărtări,

Dincolo de zări,

Este-un loc curat,

Larg și desfătat:

Unde ochi nu plânge,

Unde n-a curs sânge,

Unde glonț n-ajunge.

Unde nu străbate

Geamătul de frate,

Oful de orfană,

Plânsul de vădană,

Unde, prin fânațuri,

Nu-s curse, nici lațuri.

Unde-i numai floare,

Umbră și răcoare,

Unde nici o rază

Nu mai înserează...

Căci e loc curat,

Binecuvântat,

Loc de bucurie

Și de veselie,

Care nu se trece,

Ci în veci petrece.

- Pasăre de nea,

Fă pe voia mea,

Dorurile mele,

Zboară tu cu ele,

Mai presus de stele,

În țările-acele.

- Ba, că dorul tău

Mare e și greu;

Aripile mele,

Mări, sunt mititele,

Calea-i lungă foarte,

Și nu pot să poarte

Aripi mititele

Doruri mari și grele.

Eu de unde vin

E numai senin

Și acolo nu-i

Dorul nimănui.

de Zorica Laţcu

Primăvara - începutul Raiului

"Iubesc totul - soarele şi lumea -, iar eu, păcătoasa, mă tem că ar fi trândăvie din partea mea, Maria, să privesc frumuseţea câmpurilor acoperite de flori sălbatice. Nu. Este ceva îngăduit purtătorilor de schimă, căci frumuseţea a fost făcută de Domnul. O, Maria, aş vrea să merg pe câmp, unde se înalţă grânele aurii, iar din pădure vine o mireasmă parfumată. Voi mai trăi deajuns ca să o văd? (...)

O, este aşa de greu să răneşti pe oameni... E cu mult mai bine să fii rănit. Ştii, Maria, eu cred că primăvara este începutul Raiului. Încă din copilăria am iubit primăvara. Iubeam mirosul dulce al cireşilor sălbatici în floare, pâraiele murmurând, zorile şi amurgurile. Ce negrăită zdrobire de inimă simţeam atunci, ca şi acum, când soarele se întâlneşte cu zorii de primăvară timpurie şi primele sale raze de lumină se răspândesc pe pământ! Ce bucurie se naşte atunci în inima omului; şi ce tristeţe fără pricină la vederea acelui apus purpuriu de toamnă! Una este începutul vieţii - naşterea veşniciei -, iar cealaltă este dorul morţii. La răsărit este Raiul; altfel inimile oamenilor nu ar tresălta de veselie la vederea luminii de dimineaţă şi a razelor soarelui. Ochii nu ar privi cu bucurie când se crapă de dimineaţă; iar păsările cerului nu L-ar slăvi pe Domnul în dimineţile de primăvară, acele dimineţi pe care încă aş mai vrea să le văd în viaţă."

("Fericita Athanasia şi idealul pustiei" - Alexander Priklonsky)

Din însemnările Sfântului Nicon de la Optina

Iată cum îşi descria Nikolái (Sfântul Nicon) starea sufletească la începutul noii sale vieţi la Schitul Sihăstriei Optina:

„…Îmi place aici din ce în ce mai mult. Tare mult mi-a plăcut ieri privegherea, mai ales prima parte, Vecernia. Ce frumoase erau stihurile de la „Doamne, strigat-am!” Ce plăcut a fost să ascult cei Şase Psalmi în acest semiîntuneric plin de pace! După rugăciune, ai în suflet pace şi linişte, ca în toate cele de aici. Şi această noapte minunată, luna, cerul curat şi stelele curate! Linişte. În jur sânt pinii bătrâni de veacuri. Zăpada străluceşte. Este bine!… Slavă lui Dumnezeu, că El, ca un milosârd, m’a aşezat aici pe mine, păcătosul, aici, sub Acoperământul Maicii Domnului şi a prorocului Său, Ioán Botezătorul. Aici îmi este oriunde bine; în chilia mea, însă, când sânt singur, este cel mai bine. Din chilie nu ies niciodată fără treabă. Ies doar la biserică, la ascultare, la trapeză, nicăieri mai mult. Mă mângâie Domnul, şi viaţa mea de frate al Schitului nu mă apasă. Nu-mi doresc nimic mai bun…

Întâia zi a Sfântului şi Marelui Post. Aici se întâmpină şi se petrece după cuviinţă această sfântă perioadă. Slujba Postului este o mare mângâiere! Nu se cântă artistic, dar se cântă bine… Acum încep să pricep înţelesul postului; şi sufletului, şi trupului îi este uşor şi bine… Cum mă întăreşte Domnul pe mine, nevrednicul! Postul nu mă împovărează deloc, şi nici nu vreau o hrană mai bună. Mai am gânduri care îmi amintesc de trecut, dar sânt trecătoare, nu mă neliniştesc. Un alt lucru sânt amintirile şi imaginile din lume, acestea aduc tulburare, mai ales la slujbă… Mai înainte îi osândeam pe călugări, dar acum însumi văd cât de greu este să fii călugăr adevărat. Iată, deşi trăiesc în Schit, nu am devenit dintr’odată înger, aşa cum ceream mai înainte de la fiecare călugăr…

Paştile!… Ce bine este aici! Nu mai am acel puternic avânt al simţurilor, aşa cum se întâmplă în lume, ci sufletul îmi este liniştit şi echilibrat. Parcă am uitat acum că există o lume, cu părelnicele ei bucurii şi desfătări! Am uitat chiar şi de rude, cu toate că mă rog pentru ele în fiecare zi. Sânt pe deplin mulţumit de viaţa de aici, cu rânduielile ei.

Vine primăvara. Ziua este cald. Totul prinde viaţă. Am observat că de anul trecut am început să iubesc mai mult natura şi să-i simt frumuseţea. Stau tot timpul în chilie şi nimic, nimic nu îmi trebuie! Scriu şi citesc, şi îmi este foarte bine. …Este foarte bine la Schit. Toţi copacii înfloresc, ce miresme! Iarba înverzeşte… Ceea ce văd acum la natură, îmi era necunoscut mai înainte. Cu aceste lucruri se poate desfăta doar omul care trăieşte în natură. La noi, la Schit, este un rai pământesc care îmi este şi mai scump, pentru că aici nădăjduiesc să dobândesc Raiul cel Ceresc.

Domnul ne mângâie pe cei ce trăim în natură, pe cei ce fugim de confortul părelnic al vieţii de la oraş… La noi, pe porţile Schitului stă scris: „Cât sânt de iubite lăcaşurile tale, Doamne al puterilor.” /Ps. 83:1/ Şi aşa este, cu adevărat……În jur este linişte şi pace… Candelele licăresc în faţa icoanelor. Privegherea încă nu a început. Fraţii intră în linişte şi cu bună-rânduială în biserică, se închină şi, tăcând, se aşază la locurile lor, în aşteptarea slujbei. Ce tablou paşnic! Cât de bine este aici! Iar acolo, după zid – deşertăciune, goliciune. Toţi se grăbesc undeva, toţi se îngrijesc de ceva. Câtă uitare de Dumnezeu, de existenţa sufletului şi de viaţa de apoi! Mai înainte şi eu mă găseam în acest vârtej, şi am trăit acolo. Am putut trăi o astfel de viaţă. Dar acum sânt aici, în Schitul liniştit. Este cu adevărat o minune că Domnul m’a despărţit de această straşnică fiară, care este lumea!…

…Nu numai viaţa duhovnicească îmi place. Oriunde mi-aş îndrepta privirea, totul îmi este drag. Odată, când îl ajutam pe Părintele Iván, paracliserul, Părintele Cucşa mi-a spus: „Când îţi aminteşti de cele vechi, chiar îţi vine să plângi!…” Aceasta îmi spune despre cât de bine era aici mai înainte. Pentru mine trecutul este lumea, iar prezentul este Schitul. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu…Aici îmi este bine cu adevărat; este linişte, nu am nici un fel de necazuri. Dacă am uneori unele ispite din partea fraţilor, ele trec repede şi nu mă neliniştesc în chip anume… Uneori mă gândesc dacă nu cumva sânt prea nepăsător faţă de toate?… Cred că Domnul mă mângâie, dorind să-mi arate dulceaţa vieţii călugăreşti… Pe mine nu mă tulbură nimic, şi nu îmi doresc nimic mai bun…

…Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. În timpul Liturghiei se auzea cum cânta o privighetoare într’un măr. Câtă simplitate şi frumuseţe, cea mai curată poezie!…

…Este bine la noi la Schit! Încep să înţeleg cuvintele Părintelui: „Cum să-ţi mulţumim, Doamne, că ne-ai despărţit de lume şi ne-ai adus aici?” Acum cer un singur lucru de la Domnul: să trăiesc în toate zilele vieţii mele în casa Ta!”

(din "Viaţa Sfântului Nicon. Ultimul stareţ de la Optina" - Monahia Maria)

În loc de rugăciune

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi

Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Demostene Andronescu (deţinut politic)

Biblia este modul de a citi iubirea...(din gândurile unor copii)

Preluat de pe blogul Preotului Gabriel Ţuţuianu.

Vă pun în faţă câteva gânduri ale unor copii ce au participat la o expoziţie organizată de pictorul şi profesorul de desen Dorel Zaica. Expoziţia a avut loc la Institutul Cultural Român şi a fost intitulată “Copilul între diavol şi Dumnezeu”. Astfel, vom înţelege mai bine de ce “a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.”

Chiar dacă în vis îl întrebăm pe îngerul nostru cum este în Rai, el nu ne spune, pentru că dacă ne spune, atunci noi vrem repede să murim.
SORIN ŞTEFAN TRANDAFIRESCU, clasa a III-a, 9 ani şi 3 luni

Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uşi închise.
CASSANDRA HALCHIAS, clasa a VIII-a

Peisajul este o caligrafie a lui Dumnezeu.

ADRIAN IONIŢĂ, clasa a II-a, 8 ani şi 5 luni

Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme, cu gloanţe de bunătate, la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.
DENIZ ALI, clasa a V-a, 11 ani şi 6 luni

În alte timpuri, şcoala se construia lângă biserică deoarece se mergea pe ideea că cine se aseamănă se adună.
MALVINA IŞFAN, clasa a VII-a, 13 ani şi 10 luni

Biblia e modul de a citi iubirea.
ROBERT FELICIAN HORŢEA, clasa a VIII-a, 14 ani şi o lună

Călugăria este o vitejie a sufletului asupra trupului. Ceilalţi vor să trăiască invers.
IULIA GHIŢĂ, 15 ani şi 4 luni

Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele că nici nu ai unde să stai.
PAVEL MARŢÎN, clasa a III-a, 9 ani şi 11 luni

Măsura rugăciunii este să te rogi fără măsură, pentru că rugăciunea este binele şi atunci nu strică la nimenea să facă binele, cu neterminatu.
ADRIAN IONIŢĂ, clasa a IV-a, 10 ani

Nu există fapte bune, dacă atunci când le facem nu ne gândim la Dumnezeu, că ăia care zic că o să facă fapte bune la oameni, alea sunt fapte de electoreală.
OCTAVIAN NICOLAE CARAIOLA, clasa VI-a, 12 ani şi o lună

Călugării nu se uită la televizor, că filmele de acolo sunt făcute de nişte draci, pentru alţi draci.
TEODOR ZAICA, clasa I, 7 ani şi 9 luni

Înjurăturile sunt limba dracului şi asta e limba străină cea mai uşor învăţată, pentru că dracul i-a meditat pe oameni gratis, de când au început să vorbească.
SORIN ŞTEFAN TRANDAFIRESCU, clasa a IV-a, 10 ani si 8 luni

Pentru ca nu opresc filmele cu violentă, de la televizor, eu mă gândesc că ăştia care fac legile din ţară suferă de boala de nemaitrezire.
TUDOR MATACHE, clasa a V-a, 12 ani şi o lună

E mai rău dacă în loc să sapi în sus, sapi în jos după comoare, că acolo dai noroc cu dracu.
OTILIA-ADRIANA VRABIE, clasa I, 7 ani

Preotul vine să stropească cu apă sfinţită, în casa noastră, în preajma sărbătorilor mari, pentru că el stropeşte credinţa noastră aşa ca pe o plantă şi atunci ne creşte planta credinţei mai mult.
TUDOR MATACHE, clasa a VII-a, 13 ani şi 10 luni

Dacă dracul face doar răul şi Dumnezeu doar binele nu înseamnă că omul, care le face pe-amândouă a dat lovitura, pentru că binele şi răul nu sunt fraţi, ca să stea frumos împreună, chiar dacă omul vrea să îi împace.
RADU ANDREI GOGOAŞĂ, clasa a IV-a, 10 ani şi două luni

Arma principala împotriva diavolului e rugăciunea şi mai e şi crucea, dar nu sabia, fiindcă rugăciunea şi crucea sunt exact cele de care s-a lepădat îngerul care s-a făcut drac.
RADU ANDREI GOGOAŞĂ, clasa a IV-a, 10 ani şi două luni

Sfântul meu preferat e Sfântul Arcadie, care are numele meu. Când e ziua mea e şi ziua lui şi el nu-şi serbează ziua ca mine, cu tort şi lumânări, pentru suflat în ele. Sfântul Alrcadie când îşi serbează ziua suflă în mine, ca eu să mă bucur mai mult şi să fie bine.
ARCADIE MARŢÎN, clasa a II-a, 8 ani

Dracii nu-şi au şi ei o scriptură a lor, ceva care să sune: „Carte de gânduri rele”, dar au făcut televizorul.
ANCA MATEESCU, clasa a VIII-a, 15 ani

Îngerii nu ne spun cum e în Rai, acolo de unde sunt ei, că atunci când mori e ca un fel de ziua ta şi primeşti cadou Raiu şi ei nu pot spune dinainte cum arată cadoul pe care-l primeşti, pentru că strică toată ziua.
PAUL PĂUN, clasa a VI-a, 12 ani şi 3 luni

Sunt cunoscute mai multe nume de sfinţi decât de sfinte pentru că nimeni nu numără femeile necăjite cu copii, care trăiesc ca sfintele.
VICTORIA ECATERINA LUPUŞOR, clasa a VIII-a, 13 ani şi 11 luni

Singura dată s-a văzut pe Pământ cum e în Rai, atunci când la Potop animalele s-au ţinut de mână, două câte două, să se suie pe corabia lui Noe şi nu mai ştia nimeni de muşcat.
PAUL PĂUN, clasa a V-a, 10 ani şi 10 luni

Biserica nu iubeşte plăcerea că plăcerea îţi aduce mereu să spui că mai vrei pe când mulţumirea îţi aduce să spui că îţi ajunge.
CLAUDIA DRAGHIA, clasa a II-a, 9 ani

Aura sfinţilor arată afară aurul dinăuntrul lor.
BOGDAN TOPÂRCEANU, clasa a VI-a, 11 ani şi 3 luni

Oamenii care fac mătănii ating cu fruntea covorul şi apoi îşi ridică sus fruntea pentru că ei vor să lege cu capul lor trăitul pe pământ cu trăitul cerului, ca şi când l-ar coase.
SORIN ŞTEFAN TRANDAFIRESCU, clasa a IV-a, 10 ani şi 7 luni

Aurul curat al Crăciunului

"A mai trecut un an, se mai aproprie un Crăciun... Dar oare chiar se aproprie? Zvonul lui care se auzea altădată atât de bine, atât de aproape, a dispărut. Nici măcar colindători nu mai sunt. Aşa cum cântau, prin metrouri şi prin tramvaie, puşi pe fugă sau răsplătiţi cu un covrig, aminteau, totuşi, că ne aflăm la vreme de sărbătoare. Iniferenţa ne cuprinde ca gheaţa. Dacă o vom lăsa să ne transforme în sloiuri, în curând vom căuta Crăciunul în dicţionare şi în amintirile celor care l-au apucat. Bătrânii, de pildă. Bunicii. Cele mai frumoase Crăciunuri din lume se află în amintirile lor. Pe vremea aceea, zăpezile nu lipseau niciodată, iar colindătorii veneau direct din ieslea Domnului Hristos. Era atâta magie, că se auzeau şi zborul îngerilor prin cer.

Sărbătorile creştine ale românilor au avut totdeauna o taină care i-a ajutat pe oameni să se simtă cu adevărat fericiţi. Bătrânii noştri îşi cunoşteau sufletul mai bine decât noi. Ştiau că fără păstrarea neclintită a tradiţiei, sensul bucuriei se pierde. Celebrau datinile ca pe o iniţiere în fericire, însoţindu-le de post şi rugăciuni. Postul înseamnă viaţa în numele lui Hristos. Efectele sale sunt nepreţuite. Pentru trup, postul este o cură de sănătate, iar pentru suflet, un mod de a atinge beatitudinea: mintea devine mai clară, puterea de concentrare sporeşte, sufletul trăieşte o stare de pace şi de iluminare. Poate din cauza asta rugăciunile din preajma Crăciunului sunt aşa de puternice. Poate de asta se împlinesc. Fiindcă sunt făcute cu trup şi suflet curat. Gândurile noastre ajung mult mai repede în cer, sunt primite cu mai multa bunăvoinţă. Dumnezeu ne lasă să-L vedem în fereastră, să credem, să-L ştim.

Şi mai are şi Crăciunul o taină: colindele. Aşteptarea lui trebuie să fie mereu însoţită de cântece despre stea. Doar ele aprind cu adevărat sărbătoarea, doar ele ştiu drumul spre ieslea cu Pruncul Sfânt...

Şi uite aşa ajungem la daruri. Aurul curat al Crăciunului. Chiar dacă nu suntem la fel de bogaţi ca magii cei din poveste, o firimitură de pâine tot putem dărui. Nu contează că-i mică, contează că-i dat cu suflet bun. Îngerii o s-o transforme în cozonac. Bine dai, bine ai. Mai ales acum, în pragul Crăciunului, darurile noastre ne rezervă un loc în rai.

Sărbători fericite! Să păşim sănătoşi împreună, către magica noapte a Naşterii Domnului!"

Sânziana Pop (Asul Verde)

În oraşul Vitleem

În oraşul Vitleem,

Veniţi boieri, să vedem,

Că astăzi ni s-a născut

Domnul Cel făr' de-nceput.

Şi astăzi ni s-a umplut

Prorocia de demult

Că se va naşte Hristos,

Mesia, chip luminos.

Din Fecioara Maria

Din neamul Iui Avraam,

Din sămânţa lui David

Din Duhul Sfânt zămislit.

Trei Crai de la Răsărit

La-nchinarea au venit,

Daruri scumpe aducând,

Şi către Hristos cântând.

Culcă-Te-mpărat ceresc,

În sălaş dobitocesc,

Te culcă pe fân uscat,

De îngeri înconjurat!

Craii Te vor lăuda

Şi mărire Îţi vor da

Slavă întru cei de sus

Şi jos, pace, pân' la Apus.

---

Pomul Crăciunului

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu.

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,

În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.

Şi zboară-ncet de-alungul pădurilor de brad,

Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Şi-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!

Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,

Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ţi trimite dintr-însă Dumnezeu.

Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,

Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e-n faţă-acum Iisus,

Şi îngerii, o, câte şi câte I-au adus.

Dar El e bun şi-mparte la toţi câţi Îl iubesc,

Tu vino, şi te-nchină, zi: “Doamne-Ţi mulţumesc”.

de George Coşbuc

Scrisori către Dumnezeu

Tăcerea Ziditoare

Iti multumesc, Parinte Sfinte, pentru ca intr-o zi fericita a existentei mele, mi-ai descoperit frumusetea si puterea tacerii care il apropie pe om de Tine, in smerita ruga de multumire. Mi s-a intamplat sa inteleg in acea zi profunzimea cuvintelor pe care le auzisem candva: "Tacerea e de aur, vorbirea despre Dumnezeu e argint, restul e desertaciune". "De ce vorbirea despre Dumnezeu e doar argint, nu e aur?", ma intrebasem pana atunci, pana in ziua cand mi-a iesit in drum o bisericuta de lemn smerita, dar purtandu-si cu demnitate frumusetea ei simpla. Un rai al linistii. In fata intrarii, intre doi brazi falnici, strajuia clopotul, un memento al altor timpuri, mai apropiate de Dumnezeu, un vestitor al pacii pe care o inchidea in sine trupul bisericii. Am deschis usa grea si am patruns inauntru, dornica sa ma odihnesc, prin rugaciune, de zgomotul si povara vietii mele. M-a intampinat o pace de inceput de lume. Ochi blanzi de sfinti revarsau din icoane mangaiere; icoane vechi, pictate pe lemn, nu de mana, ci de dragostea si credinta iconarilor. Raze de lumina, strecurate sfielnic prin ochiurile mici ale ferestrelor strajuite de cruci de lemn, impodobeau linistea bisericii. Privirea vie din icoane ma chema fara cuvinte si m-am apropiat, incet, de altar. In fata lui, genunchii mi s-au plecat a rugaciune si am incercat sa vorbesc cu Tine, marite Doamne, dar cuvintele se topeau intr-o tacere nepamanteana, in insasi prezenta Ta. Erai acolo, asteptandu-ma sa-ti incredintez sufletul, locul cel mai curat al fapturii mele. Grijile si dorintele erau departe, in timpul grabit din afara bisericii, iar fiinta mea respira in ritmul unui singur cuvant: Multumesc, al carui ecou revarsa in sufletul meu lacrimile recunostintei, pentru tot ce-mi daruiesti. Linistea bisericii m-a invesmantat in clipe de vesnicie si am descoperit tacerea devenita rugaciune, tacerea ziditoare de suflet, tacerea care mi-a golit fiinta de desertaciune si a umplut-o de lumina Ta sfanta. Si in tacere am fost mai aproape de Tine si ti-am simtit dragostea care-mi vegheaza viata. Si am mai murmurat doar atat: "Multumesc!". Un cuvant cat o intreaga viata de impliniri primite in dar de la Tine. Port de atunci in suflet icoana acelor clipe, pentru care iti multumesc, tacand din nou inaintea Ta, Doamne. Tac, cu prenumele meu de sarbatoare, pe care imi place sa-l talcuiesc - "dor de Dumnezeu", dor de Tine.

Camelia Teodora Rus, Cluj-Napoca

Marele Raspuns

Împarate Ceresc,

Vreau sa-ti dau mai intai o veste buna de pe pamant: e plin vazduhul de fâlfâitul aripilor de înger. Uneori, daca intinzi mana, poti simti atingerea lor usoara ca o mangaiere. Iar lumina blanda, care invaluie lumea, nu poate fi decat o particica din lumina Ceasului de Taina care se apropie. E v

remea minunilor. Orice se poate intampla! Chiar si o scrisoare adresata Ţie...

Sunt atatea de spus, Doamne! Mai intai, iarta-ma pentru toti anii in car

e am trait fara Tine, intr-o vreme cand era interzisa pana si o simpla cruciulita la gat. Ceea ce mi se spunea acasa era demolat sistematic la scoala. Ni se inocula fortat un sistem de gandire materialist, care facea din om stapanul absolut. Al naturii si al lui insusi. Si am sfarsit prin a fi un produs al acelei epoci. O generatie intreaga, aruncata in lume fara nici un suport spiritual, plina de orgolii nemasurate si in cautare de adevaruri absolute, care acumula erori in loc de adevaruri si respingea adevaruri ca fiind erori. Au urmat, Doamne, suisuri si coborasuri, bucurii si suferinte, pe un drum care, fara sa stiu, ducea catre Tine. Uneori, viata are darul de a te lua in mainile ei si de a te scutura bine, de parca ar vrea sa te trezeasca. Nu mai stiu cand a venit momentul acela, clipa in care am inceput sa deschid ochii. Mai intai a fost, probabil, acel sentiment al existentei lui Dumnezeu, pe care orice om il are in el insusi. Apoi, acea prezenta invizibila si ocrotitoare, care m-a insotit mereu, mana pe care mi-ai intins-o, Doamne, ori de cate ori m-am impiedicat, umarul pe care m-am sprijinit atunci cand n-am mai putut merge. Fusesem obisnuita sa analizez totul, sa caut explicatii rationale, sa-mi folosesc logica si inteligenta, dar am sfarsit prin a recunoaste existenta unei inteligente supreme, superioara tuturor inteligentelor. Te-am gasit pe Tine si, in acelasi timp, m-am regasit pe mine. Ai fost, Doamne, raspunsul la toate intrebarile fara raspuns!

Doamne, am spus de atatea ori: "Da-mi!" si atat de rar "multumesc!". Iti multumesc acum pentru toate bucuriile si implinirile vietii mele, dar inca si mai mult, pentru toate lacrimile si suferintele, pentru ca mai ales acestea m-au adus mai aproape de Tine. Si m-au ajutat sa inteleg. Iti scriu Doamne, iar afara vazduhul e plin de fâlfâitul aripilor de înger...

Anca Kun, Arad

Lumină şi Armonie

Doamne-Dumnezeule!

Mi Te-am imaginat inca din copilarie ca pe o fiinta incarcata de lumina si culoare, nestiind prea bine cum arati. In rugaciunea mea de dimineata si in cea de seara, inchideam ochii si, prin tot ceea ce rosteam in gand, incercam sa ma apropii de Tine, sa deslusesc Necunoscutul.

In cuvinte putine, uneori grabit, iti multumeam pentru ziua care tocmai incepuse sau tocmai se terminase... Acum am inteles ca "multumirea mea", ruga mea era spre cel care le-a creat pe toate si, in primul rand, ar fi trebuit sa-Ti multumesc pentru ca exist!

Ma apropii de Tine si acum, prin gand si fapta, si iti multumesc pentru armonia in care traiesc, pentru scanteia de divinitate pe care mi-o insufli zilnic. Respir aerul care Te inconjoara, pasesc pe pamantul pe care l-ai despartit de neant. Sunt inconjurat de fiinte asemenea mie si noi, toti, suntem creatia Ta. Sunt curat la trup si suflet, multumita faptului ca sunt sanatos. Ma "hranesc" spiritual cu tot ceea ce Tu imi oferi: familie, prieteni, casa, invatatura. Toti suntem copiii Tai, intru vesnicie!

Dan F. Cosmin-Vlad

Verdele Ierbii

Doamne,

Iti multumesc ca esti Iubire si ca mi Te-ai aratat in stransul la piept al mamei, in imbratisarile sotului, in miscarile copilului meu in pantec si in zambetul din ochisorii lui. Iti multumesc si pentru labuta intinsa cu care ma intampina catelul acasa, pentru mierea pe care mi-o dau albinele si pentru izvorul care imi potoleste setea.

Iti multumesc, Doamne, pentru ca esti lumina si pentru ca ochii mei Te-au putut gasi atat de aproape: in verdele tare al ierbii, cand inlantuie pe santuri banutii de papadie; in rosul aprins al macilor risipiti in lanul de grau, in cerul albastru si in irisul iubitului meu si in stralucirea stelelor de pe cer. Si iti multumesc pentru ca ne arati calea de urmat si ne alungi spaima de intuneric, facand sa rasara pentru noi curcubeul. L-am vazut de cateva ori. Odata a fost cand bunica mea a plecat pe lumea cealalta. Am stiut atunci ca ai inaltat punte spre cer pentru ea, ca neclintita ei credinta in Tine n-a fost zadarnica, fiindca sufletul i s-a transformat in fuioare de lumina.

Iti multumesc, Doamne, ca esti Sunet: tu esti Cuvantul - rostit, dar si cel ghicit din privire: cuvant de incurajare, de lauda, cuvant ce imi spune ca pentru cineva chiar exist. Tu esti muzica pe care danseaza fulgii de nea, cantecul pasarilor si susurul apei; esti fosnetul moale al padurii si adierea vantului.

De ce-ar trebui sa caut in alta parte dumnezeirea, cand in toate cate-mi stau la indemana, esti Tu?

Daniela Bancila

Îngerul de pe umăr

Bunule,

Ai ales pentru mine sa vad lumina Ta si a soarelui intr-un loc in care ai revarsat frumusete si armonie: Bucovina. Pot spune, asadar, ca am fost binecuvantata inca din prima zi pe pamant.

Iti multumesc pentru asta si pentru inca alte multe bucurii ale vietii mele. Cand am inceput sa inteleg ca traiesc, am vazut-o alaturi de mine pe bunica, cea care m-a crescut si m-a indrumat, impreuna cu mama, urmarindu-ma cu ochii ei verzi pe calea vietii. Nu voi uita niciodata povestile despre copilaria sa de fetita orfana, crescuta de matusi, asa cum nu voi uita nici amintirile bunicului din vremea prizonieratului in Rusia. Acum, gandurile spre ei se impletesc cu lacrimi de dor, pentru ca le zaresc chipul doar in vis. Te rog sa-i ierti, sa ai grija de sufletul lor si de al tatalui meu, care mi-a deschis usa spre lumea fermecata a cartilor.

In copilarie mergeam la biserica impreuna cu bunicul care era dascal, ascultam vrajita glasurile preotilor si corul barbatesc ce le raspundea in timpul slujbei. Atunci nu intelegeam cuvintele, ascultam doar muzica si eram foarte mandra cand mosul, imbracat in costum national, citea "Apostolul". Nimeni nu mai era ca mine...

La scoala, mi-ai daruit alte bucurii: invatatori si profesori cu har, colegi si prieteni de nadejde, prima dragoste. Nici atunci, dar nici acum, parca nu pasesc cu toata talpa pe pamant, exista un fel de plutire in viata mea, care vine numai de la Tine.

Mi-ai ocrotit pasii cu rabdare si intelegere si m-ai ajutat sa ma descurc intr-o casnicie care m-a pus la incercare inca de foarte tanara. Mi-ai daruit doi copii frumosi, dar pentru mine era din ce in ce mai greu, pentru ca ma departasem de tine: erau vremuri tulburi si noi ne speriam usor cand ni se spunea ca vom fi pedepsiti daca vom pasi in Casa Ta. Iti cer iertare acum pentru acele clipe de ratacire, din cauza carora imi pierdusem orice speranta in bine.

Nu peste mult timp, m-am reintors la biserica, am inceput sa pun lumanari si sa scriu acatiste. Am capatat putere si mai multa rabdare, fiind constienta ca rugaciunea mi-a fost ascultata si ca am primit raspuns.

De atunci, simt in fiecare secunda ca ingerul Tau este pe umarul meu si ma vegheaza. Cred ca ma iubesti, Doamne, pentru ca nu m-ai lasat niciodata singura. Te-as ruga tare mult sa-i ajuti pe copii si pe sotul meu sa se apropie mai mult de Tine, sa inteleaga puterea credintei. Nu cred ca as fi putut trai in alta parte a lumii, simt ca din pamantul acesta trebuia sa fiu plamadita, in tara aceasta ca o minune, de care sunt atat de mandra.

Se apropie sarbatorile si la noi este atat de frumos! Am mari sperante in viitorul nostru ca popor si de aceea cred, Bunule, ca ne vei invata cum sa ne pastram fiinta intreaga, cum sa avem grija de natura si de semenii nostri. Suntem ai Tai si Te simtim al Nostru. Pentru toate cate ni le-ai daruit, Doamne, iti multumesc si te rog sa ne fii alaturi, pana in ziua din urma!

Elena-Doina Popescu, Suceava

Între Răsărit Şi Apus

Primavara coloreaza in auriu acest inceput de aprilie. Privesc cu bucurie soarele tanar si-mi iau din stralucirea lui puterea de a trai. Dumnezeu mi-a trimis in dar aceasta zi pentru care-i sunt recunoscatoare. Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca mi-ai permis sa ma mai intalnesc si-n acest an cu... primavara.

Ma iubesti, nu-i asa, Doamne? Si eu Te iubesc. Nu de mult, dar de tot. Cu toata fiinta mea, de la primul oftat, pana la ultima suflare. Tu, cel mai bun prieten al meu, imi calauzesti pasii pe cararile de pe "muntele vietii", luminandu-mi calea. Imi aprinzi in suflet lumina din candela, ori de cate ori se coboara peste mine intunericul deznadejdii. Cu credinta ma invalui, cu iubire ma ocrotesti, intru iertare ma mantuiesti.

Ori de cate ori am ratacit pe cararile vietii, pierzandu-ma dupa false straluciri, Tu m-ai trecut ca o punte peste prapastia din mine. Iti multumesc, Dumnezeul meu, pentru ca, iubindu-Te, beau lumina din izvorul de pe "muntele vietii", cu setea si bucuria cu care traiesc fiecare clipa daruita de Tine, ca si cum ar fi cea de pe urma. Iti multumesc pentru ca-mi ingadui sa traiesc intre rasarit si apus, rasarind chiar si atunci cand... apun. Iti multumesc chiar si atunci cand ma aprind in focuri ce ard la flacara (de multe ori) efemera a emotiilor. Iti multumesc pentru bunavointa de a ma ierta, ori de cate ori m-am indoit de Tine, de ajutorul si de prietenia Ta. Cu credinta si speranta voi trece luminand prin aceasta viata.

Cristiana Marin, Brasov

Rugaciuni

"Doamne, Sfinte Împarate,/ Care-n ceruri locuiesti/ Cu mila si indurare/ Peste toti, Tu sa privesti.../ Da sanatate mamei/ Sa ne poata ingriji/ Pe noi cei doi copii/ Si in veci a-Ţi multumi.

Doamne, eu sunt Stoica Nicolae-Razvan, am 7 ani, sunt in clasa intai, imi place la scoala, am numai F.B. Mai am un fratior, este la gradinita, suntem in grija mamei care are 23 de ani si este operata de doua ori. Traim trei persoane din alocatia de stat si cea de sustinere. Tata ne-a parasit. Cu mine nu a stat decat un an, mai mult m-a chinuit decat m-a ingrijit. Chiar la ultima plecare a vrut sa ne omoare pe toti cu coasa, de mi-a ramas marcat un ochi. Noi ne vom ruga la tine, Doamne, sa ne ajuti sa ne facem mari, sa avem si noi grija de mama, cum are si ea grija de noi. Eu am lipsa de calciu, mi-au cazut dintii ca la orice copil, dar si cei care-mi cresc mi se cariaza, chiar vineri, pe 25.11.2005, mi-a cazut unul. Dorinta mea este sa traim langa mama, ca aici ne este locul si sa avem un trai cat de cat mai bunicel. Nu ne pierdem increderea in Tine, Doamne. Si pentru ca pe 6 decembrie este Sfantul Ierarh Nicolae si este si ziua mea, iti trimit o rugaciune: La fel ca-n fiecare an,/ M-am pregatit cum se cuvine/ Cuminte sunt si am in carnet/ Doar calificative bune/ Prin camera am maturat/ Iar ghetele imi sunt curate/ Si-acuma astept nerabdator/ Gandind la daruri minunate,/De mult astept aceasta zi/ Iubite Nicolae Sfinte/ Si cred ca-mi vei aduce-n dar/ Tot ce-mi doresc eu, drag parinte/ Aud colegii ca au calculator,/ Eu as fi multumit si de-un Tv/ Sa vad si eu desene animate/ Ne-a dat cineva un aragaz/ Scapa gaze si ne este tare frica cu el/ Doamne, daca vrei sa ma crezi/ Nici fier de calcat camasa si pantalonul meu de elev nu avem./ Te rog, asculta-mi necazurile mele si indeplineste-mi ruga. Doamne, eu Te iubesc si mai jos ma iscalesc.

Stoica Nicolae-Razvan, clasa I, loc. Liesti, jud. Galati

Sursa: Formula AS

Cer nou

Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul şi i-am spus:
“De noi cum nu Ţi-e silă Prea Scumpul meu Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi
Şi cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat
Cel care peste aripi de înger a călcat ?
Cum poala prea curată, Stapane, n-o fereşti,
În tina omenească să nu ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Domnul prea slăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru ani de-a rândul te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine, Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat! Ba încă, cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit.
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Şi peste sărăcia mea goală ai întins
Un colţ al hainei Tale şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi Tu însuţi locuieşti
Cu Maica Prea Curată, cu cetele-i cereşti.
Şi pentru toate acestea, Iisuse prea iubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit”

Zorica Laţcu