Grija pentru mântuirea sufletului

Grija pentru mântuirea sufletului este o grijă a omului pentru destinul său etern şi este opusă grijii lumeşti. Dar această grijă nu mai vine din împătimirea de plăcerile lumii şi nici din frica de durerile ei. Dimpotrivă grija pentru mântuirea sufletului răsare acolo unde se leapădă „toată grija cea lumească", fiindcă ea înseamnă grija de a plăcea lui Dumnezeu şi nu de a plăcea lumii pentru a fi părtaşi la plăcerile ei şi a ne scuti de durerile ei.

Grija pentru mântuire creşte din răspunderea pe care o are creştinul pentru sufletul său fiind totodată o lansare continuă a omului spre izvorul vieţii sale eterne. Grija pentru mântuirea sufletului cuprinde şi ea o frică pentru sfârşitul trupesc al omului, dar ea este singura care poate să-l scape de moartea cea veşnică. Însă în grija pentru mântuire „nu mai intră împătimirea de lume, ca absolută şi totală apartenenţă a omului de lume". În acest fel creştinul continuă să fie în lume dar în acelaşi timp să fie mai presus de lume. El face parte din lume datorită fiinţei sale trupeşti, dar pe de altă parte este şi tinde mai presus de lume, datorită grijii pe care o are pentru sufletul său.

În acest fel creştinul se află acum în lume ca fiinţă liberă şi spirituală, deci diferit de cum trăiesc în lume dobitoacele. Pe de o parte, dispune lumea de el iar pe de altă parte într-o mai mare măsură, dispune el de lume.

Creştinul trebuie să scape de grija lumească, pentru a se face disponibil lui Dumnezeu. Cu cât se va putea îngriji creştinul mai puţin de lume (strictul necesar) cu atât mai mult se va putea îngriji de mântuirea sa. Sfântul Prooroc Iezechiel spune: 

„Dulce e somnul robului, fie, că acesta mănâncă puţin, fie că mănâncă mult; Dar saţiul celui sătul de bogăţie nu-l lasă să doarmă.

Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare: bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său" (lezechiel 5. 11-12).

Când creştinul scapă cu ajutorul harului dumnezeiesc de grija lumească, scapă de împătimire şi dobândeşte neîmpătimirea, deci „libertatea de patimi şi de lume".

Asceza creştină urmăreşte eliberarea de grija lumească, de împătimirea faţă de lume. Astfel prin eliberarea de grija lumească şi prin împlinirea voii lui Dumnezeu se realizează fiinţa noastră duhovnicească.

„ ...Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii. Aşa ca-n plină zi, să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi-n beţii, nu în desfrănări şi-n fapte de ruşine, nu în ceartă şi-n invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o faceţi spre pofte" (Romani 13. 12-14).

Mai întâi de toate trebuie să căutăm împărăţia Cerurilor (Matei 6.33; Luca 12. 13) şi toate cele necesare pentru mântuire ni se vor adăuga nouă. Pentru că dacă uităm acest lucru vom pierde timpul mântuirii. Dacă nu vom avea grijă să chivernisim bine timpul din această viaţă, ne vom chinui, ne vom obosi şi ne vom osândi în zadar.

Să nu vă prindă neliniştea şi mânia de a spune: Acum trebuie să facem asta, după aceea cealaltă, fiindcă în starea asta ne va afla Armaghedonul (Apocalipsa 16.16). Pentru că neliniştea de a face multe este un lucru diavolesc.

Fecioarele cele înţelepte nu au avut numai bunătăţi, ci aveau şi grija cea bună - ele aveau trezvie - nu erau nepăsătoare sufleteşte. În schimb fecioarele nebune erau nepăsătoare pentru că nu aveau lucrarea lăuntrică, trezvie. De aceea Domnul nostru lisus Hristos a spus.- „Privegheaţi" (Matei 25. 13).

Dacă o fecioară este nebună din naştere, binecuvântarea lui Dumnezeu este cu ea şi va moşteni viaţa cea veşnică. Însă o fecioară care este sănătoasă la minte, dar trăieşte nebuneşte - nu are lucrare lăuntrică - va fi fără răspuns în ziua înfricoşatei Judecăţi.

În acelaşi mod se tâlcuieşte şi Pilda spusă de Domnul nostru lisus Hristos despre Marta şi Maria. La început Maria o ajuta pe Marta, dar când a văzut că nu mai termina treburile cu pregătirile, a venit la Domnul Iisus ca să nu piardă timpul preţios de a sta lângă Hristos. Să luăm aminte şi să alegem partea cea bună a Mariei. (Luca 10. 38-42)

„Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: Nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi înainte cu noi şi cu alţii. Nu se va mai găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gânduri rele cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Şi în ziua de azi, ca şi în vremurile de altă dată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazămă-te pe El şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoi, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. "Pe cel ce nădejduieşte în Domnul, mila îl va înconjura". Dovezi ale acestui lucru le afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca într-o oglindă că: "aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul", iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul".

Dumnezeu prin gura Sfântului Prooroc Isaia ne spune: ,, Nu-ţi fie teamă, că Eu cu tine sunt; nu te rătăci, că Eu sunt Dumnezeu tău cel ce te-am întărit şi te-am ajutat şi cu dreptatea dreptei Mele te-am întemeiat" (Isaia 14. 10; Deuteronom 31.8; Psalm 120. 5-6).

(din cartea  "Duhul Lumesc, Duh Antihristic"  -  Părintele Hristofor, Editura Panaghia)

"Să învăţăm de la vameş cum să scăpăm de soarta celor osândiţi"

"Pe vameş şi pe fariseu îi înfăţişează acum ochilor noştri sfânta Biserică. Şi cine n-ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui dintâi şi să scape de amara osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem, şi poate chiar iubitori de păcat: dar este, oare, cineva care ar vrea să piară în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de la vameş cum, în ciuda păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să atragem milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.

Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea acoperă faţa sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că este vrednic de toate pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El, însă, nu fuge de la Dumnezeu şi nu se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar către Acela pe Care L-a jignit şi Care este gata să-l pedepsească după dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună nădejde şi strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Deci, să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale.

Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.

Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, şi ruşinează-te. Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să Îl milostiveşti pe Cel ce hotărăşte soarta ta fără să Se căiască.

Spune-ţi: "Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales, răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul te-a tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui porunci! -Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu mistuie".

Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul tău, păcătosule, şi înduplecă-l să dobândească ruşine şi scârbă faţă de păcat şi de starea sa păcătoasă, să simtă supărare asupra relei sale voi şi teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor simţăminte să le dai naştere - iar mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în prăpastia întristării şi deznădejdii.

De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în legăturile fiinţării, şi nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar, fugi la El şi îndreaptă-te spre sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo, cât încă trăieşti pe pământ. Dătătorul de viaţă prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această prelungire a milei să te atragă la El. El încă îţi mai dăruieşte răstimp de viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi să te întorci la El. Tu eşti smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce trăiesc pe pământ. Deci, înţelepţeşte-te ca să te foloseşti cum se cuvine de acest dar".

~ Sfântul Teofan Zăvorâtul - Predici la Triod ~

"Cunoscând, suflete al meu, osebirea vameşului şi a fariseului, urăşte gândul trufaş al aceluia şi doreşte rugăciunea cea cu bună umilinţă a acestuia şi strigă: Dumnezeule, milostiveşte-Te  spre mine păcătosul şi mă miluieşte". 

"Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită s-a arătat îndestulare îndreptării; pe aceasta să o câştigăm". 

"Smerenia, odinioară, a înălţat pe vameşul ce a strigat cu plângere: milostiveşte-Te!, şi l-a îndreptat. Lui să ne asemănăm toţi cei ce am căzut întru adâncul răutăţilor; să strigăm Mântuitorului dintru adâncul inimii: Greşit-am! Milostiveşte-Te, Unule, Iubitorule de oameni."

(Cântări din Triod - "Duminica vameşului şi a fariseului")

Byzantion - Usile Pocaintei
   

Sebastian Heltianu - Sa nu ne rugam ca fariseul

Despre femeia creştină

Fiul lui Dumnezeu, Care a voit să Se nască dintr-o femeie, a redat onoarea femeii, căci El a fost purtat în braţele unei mame, a fost alăptat la pieptul unei mame, îngrijit şi alintat de cea mai curată mamă, Sfânta Fecioară Maria. De atunci, femeia este preţuită şi respectată.

Femeia creştină trebuie să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului, ca şi femeile mironosiţe, în toate locurile unde se află. Dacă este necăsătorită, să-şi păzească cinstea până la cununia religioasă, să îndemne şi pe celelalte prietene de vârsta ei să facă asemenea, să nu se înşele şi să se amăgească pierzându-şi fecioria, căci va fi vai de casa ei!

Femeia căsătorită să devină mamă, căci aceasta este menirea femeii pe pământ: să nască toţi copiii pe care-i dă Dumnezeu, nu să-i avorteze, să-i omoare în diferite chipuri, căci acest păcat atrage mânia lui Dumnezeu asupra casei lor şi din această cauză ajung la despărţire, la divorţ.

Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi cu sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită nu trebuie să pună piciorul în capul bărbatului, dacă vrea să se mântuiască. Nu cu faţa mascată şi fel de fel de împletituri de păr!

Femeia creştină să se lupte în familie să păzească hotarele legii dumnezeieşti: posturile şi sărbătorile care trebuie păzite în curăţia trupească şi sufletească, căci, numai astfel făcând, vor avea copii buni, sănătoşi, cu mintea întreagă, care vor aduce bucurii părinţilor, Bisericii şi lumii întregi.

Să ia aminte femeile creştine că binele sau răul în lume pleacă mai întâi din casele lor, de la zămislire de prunci legiuită sau nelegiuită!

Femei creştine, treziţi-vă, spovediţi-vă şi spuneţi la duhovnic cu lacrimi în ochi câte avorturi aveţi, făcând canon pentru iertarea acestor păcate grele! Canonul nu constă în a cumpăra lumânări multe sau altceva de genul acesta, ci mai întâi de toate trebuie îndreptare, oprire de a mai face acest păcat, pocăinţă şi părere de rău până la moarte. Pocăinţă împreună cu faptele bune vor ajuta şi vor salva şi sufletele nevinovaţilor prunci.

Femeia creştina trebuie să fie ca un înger păzitor al casei; ea trebuie să-şi păzească bărbatul să nu cadă în păcate, să nu alunece în nicio parte rea,căci multe femei neiscusite şi-au stricat bărbaţi buni pentru unele mofturi pe care le-au făcut în faţa lor. Dacă femeia este îngerul casei, trebuie să aibă grijă mare de copii, să nu fie sminteală pentru ei, să nu se dezbrace în faţa lor, căci mare păcat fac acele mame care nu se ruşinează în faţa copiilor lor, mai ales acolo unde sunt băieţi şi fete şi mama nu-i separă din timp, fiindcă de la neruşinare vin mai pe urmă cele mai grele şi mai amare păcate, care nu se pot spăla aşa de uşor şi nu se pot înfrâna.

Femeia creştină trebuie să se deosebească de celelalte femei necredincioase. Ea trebuie să fie pildă în toate locurile unde ar merge, mai ales în Sfânta Biserică.

Femeia creştină să fie, ca şi mironosiţele, în ascultare de ucenicii Domnului ca să le înveţe şi pe cele neştiutoare credinţa, aşa cum ne-au lăsat-o nouă Domnul Hristos şi Sfinţii Apostoli, fiindcă în lume s-au ivit o mulţime de credinţe rătăcite care fac ravagii între credincioşi.

Alergaţi, mărturisiţi, îndemnaţi şi chemaţi la casa Domnului, căci numai în Biserică mai este lumină! Lumea vă va scoate fel de fel de vorbe, vă va zice ipocrite, habotnice, mironosiţe, mistice, va râde ironic cum o învaţă demonul, dar sus privirea, sunteţi ucenice ale lui Iisus!

Toţi păgânii admirau virtuţile femeilor şi ale mamelor creştine şi ziceau: "Vai, minunate femei se găsesc la creştini!"

(fragmente din Predică la Duminica a 3-a după Paşti - A sfintelor femei mironosiţe)

(din cartea "Lumină pentru candela din suflet. 1225 de capete cu învăţături de credinţă seletate din "Pâine şi apă pentru suflet" - predici rostite la amvon ", de Ierodiacon Visarion Iugulescu)

Despre dorinţele lumeşti

Pe toti cei ce nu-si infraneaza inima lor de la dorintele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu incape cuvant pentru dorintele trupesti – si nu isi aduna mintea in inima, ca sa le dea impreuna cu sufletul lui Dumnezeu, ii asteapta indoita nefericire.

- Parinte, intotdeauna este rau sa doresti ceva ?

- Nu, dorinta inimii nu este rea in sine. Ci atunci cand lucrurile, fie si nepacatoase, imi iau o bucata din inima, imi slabesc dragostea mea fata de Hristos. Aceasta dorinta este rea, pentru ca vrajmasul imi taie dragostea mea de la Hristos. Cand doresc un lucru pretios, o carte de pilda, si imi ia o parte din inima, atunci asta e un rau. De ce o carte sa-mi ia o parte din inima ? Cartea sa o doresc, sau pe Hristos sa-L ravnesc ? Orice dorinta, oricat de buna ar parea, nu este mai buna ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Cand imi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinta ca Dumnezeu sa nu mi se dea in intregime mie ? Dumnezeu cere inima omului. "Da-mi, fiule, inima ta" (Pilde 25,26). Daca omul ii da inima sa, dupa aceea, Dumnezeu ii va da orice va iubi inima sa, numai sa nu-l vatame. Numai cand se daruieste lui Hristos inima nu se iroseste si numai in Hristos afli legatura cea bogata a dragostei dumnezeiesti in aceasta viata, iar in cealalta, cea vesnica, veselia dumnezeiasca.

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Sa ne ingrijim insa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, inseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramane nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o infatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si iti lasi inima ta acolo. Sau vezi intr-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, iti lasi inima ta in magazin. Daca le cumperi, iti atarni inima de ramele ce le porti. In special femeile sunt furate usor. Putine sunt acelea care nu-si vand inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare. Una are nevoie de o farfurie ? Va cauta sa afle o farfurie cu flori. Ca si cum s-ar acri mancarea daca farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicesti sunt miscate de lucruri parute serioase, de un vultur cu doua capete, de pilda. Iar dupa aceea intreaba: "De ce nu ne misca cele duhovnicesti ?" Cum sa te miste, daca inima ta e imprastiata in dulapuri, intre farfurii ? Nu ai inima, ci numai carne, inlauntrul careia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca sa poti merge. Pentru ca putin din inima merge la un lucru, putin la altul iar pentru Hristos nu ramane nimic.

- Parinte, adica si aceste dorinte simple sunt pacatoase ?

- Aceste dorinte, oricat de nepacatoase ar fi, sunt mai rele decat cele pacatoase. Pentru ca o dorinta pacatoasa il va zgudui pe om candva si il va mustra constiinta, si asa va face o incercare de intoarcere, se va pocai, va spune: "am gresit, Dumnezeul meu". In timp ce aceste dorinte, cele "bune", nu-l nelinistesc. Crede ca merge bine. "Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel si Dumnezeu le-a facut pe toate frumoase", spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine sa taiem orice dorinta. Cand cineva face ceva pentru Hristos si jertfeste ceea ce iubeste, facand ceva ce nu-i place - oricat de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu ii da mai mare odihna. Inima, inainte de a se curati, are dorinte lumesti si se bucura de ele. Cand insa se va curati, se mahneste de bucuriile lumesti; se dezgusta de bucuriile lumesti si atunci bucuriile ei sunt duhovnicesti. Asa se curata inima, cand se va scarbi de dorintele lumesti. Inainte de a se scarbi de ele, este atrasa de ele. Dar, vezi, noi nu vrem sa mahnim putin pe omul cel vechi, vrem sa-i facem hatarul lui.Cum ne vom face urmatori ai lui Hristos ?

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan)

Gânduri despre bine şi rău

UŞOR LUCRU ESTE SĂ ÎNVEŢI UN ANIMAL.

LESNE ESTE SĂ ÎNVEŢI PE UN NEÎNVĂŢAT.

DAR ANEVOIE ESTE SĂ-L ÎNVEŢI PE CEL CE,

NEÎNVĂŢAT FIIND,

S’A FĂCUT ALTORA ÎNVĂŢĂTOR.

01. SUFLETUL – MAI DE PREŢ DECÂT TRUPUL

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreuna cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

02. DUMNEZEU – ROATA CEA MAI MARE

Roata mare se învârte mai încet, dar ajunge din urmă roata mică, ce se învârte mai repede. Cu cât roata este mai mare, cu atât rotirea este mai înceată şi zgomotul mai mic; cu cât roata este mai mică, cu atât rotirea este mai iute şi zgomotul mai mare. Acest fapt se potriveşte şi lucrurilor, şi oamenilor. Roata cea mai mare din sufletul omului este Dumnezeu. Marginile ei nu se pot vedea, nici mersul ei nu se poate auzit din pricina mulţimii şi a larmei roţilor celor mici. Însa în clipa în care toate roţile cele mici din sufletul omului se liniştesc, abia atunci sufletul se oglindeşte în nemăsurata roata dumnezeiască, în care se cuprinde cerul şi pământul. Şi în faţa acestei vederi, pe cât de rară, pe atât de neaşteptată, sufletul simte o bucurie de negrăit.

03. NECREDINCIOSUL ÎŞI ESTE SIEŞI CĂLĂU

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

04. Sufletele tari

Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună nu sânt de ajuns, fără un ţel luminat. La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul? Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sânt luminate de soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele. Asemenea sânt şi aşa-zisele suflete tari. Îmbrăcate în întunericul iubirii de sine şi al deşertăciunii, ele ajung de temut pentru oameni şi natura din jur. Înveşmântate însă în lumina dumnezeiască, ele se fac izvor de bucurie pentru toţi cei din jur. Grindina este mai tare decât ploaia; cu toate acestea, grindina nu are nici un prieten pe pământ.

05. Bunătatea este departe văzătoare

Bunătatea este departe văzătoare, şi desluşeşte pricinile cele mai îndepărtate. Răutatea este mioapă şi vede pricinile cele mai apropiate. Răutatea, întocmai ca pasărea, vede că este nevoie de nori ca să plouă. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să plouă. Răutatea, întocmai ca măgarul, vede că este nevoie de bălegar ca să crească porumbul. Bunătatea vede că este nevoie de Dumnezeu ca să crească porumbul.

07. Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

08. Omul mare

Nu poţi ajunge om mare, până ce nu te socoteşti mort. Nu poţi ajunge om mare în nici un loc din lume şi în nici un rang din societate: în primul rând, câtă vreme te temi de orice este mai mic decât Dumnezeu; în al doilea rând, câtă vreme iubeşti ceva ce este mai mic decât Dumnezeu şi, în al treilea rând, câtă vreme nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca pe ceva ce a fost, nu ca pe ceva ce urmează să fie.

09. Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

(din cartea " Gânduri despre bine şi rău",

Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Predania, 2009)

Despre iubire

Domnul ne iubeşte atât încât vrea ca toţi oamenii să se mântuiască [1 Tim 2, 4] şi să fie veşnic împreună cu El în ceruri şi să vadă slava Lui [In 17, 24]. Noi nu cunoaştem această slavă în deplinătatea ei, dar prin Duhul Sfânt o înţelegem în parte. Cine n-a cunoscut însă pe Duhul Sfânt nu poate înţelege această slavă, ci crede numai în făgădu­inţele Domnului şi păzeşte poruncile Lui. Dar şi ei sunt fe­riciţi, aşa cum a spus Domnul Apostolului Toma [In 20,29]; şi vor fi deopotrivă cu cei care au văzut încă de aici slava lui Dumnezeu.

Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoş­tinţa. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi mare.

Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are, străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenici­lor, şi el îi ajuta să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.

Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pri­cina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.

Sufletul care a cunoscut deplin pe Domnul şi s-a des­fătat de El nu mai doreşte nimic altceva şi nu se mai ali­peşte de nimic din cele de pe pământ şi, chiar dacă i s-ar pune înainte o împărăţie, n-ar voi-o, pentru că iubirea lui Hristos e atât de dulce şi ea bucură şi veseleşte atât de mult sufletul, încât chiar şi o viaţă împărătească nu-1 mai poate desfăta.

Aş vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu.

Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când ci­neva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubi­re, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când ci­neva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale prorocilor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi.

Cine rămâne în această măsură, pe acela nu-1 mai în­şeală iubirea fetelor, cu care se desfată toată lumea, căci dulceaţa iubirii dumnezeieşti face sufletul să uite tot ce-i pământesc. Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubeas­că pe Domnul deplin şi în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deşi trăieşte pe pământ.

Suntem mândri cu mintea şi de aceea nu putem sta în acest har şi el se depărtează de suflet şi atunci sufletul tânjeşte după el şi îl caută din nou cu lacrimi, plânge şi suspină, şi strigă către Domnul: „Dumnezeule, Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufle­tul meu şi cum tânjesc după Tine!”

N-a fost pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos, în El este bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în împărăţia Lui, unde vom vedea slava Lui.

O, fraţilor, nimic nu e mai bun ca iubirea lui Dumne­zeu, când Domnul aprinde sufletul de iubire pentru Dum­nezeu şi aproapele lui.

Mare e mila Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumne­zeu, Tatăl său Ceresc, şi plânge şi se mâhneşte: de ce am întristat atât de mult pe Domnul? Şi Domnul îi dă iertarea păcatelor, şi atunci e o bucurie şi o veselie să iubească pe Ziditorul său şi pe aproapele, chiar şi să plângă pentru el, ca Domnul Cel Milostiv să ia orice suflet Ia El, acolo unde ne-a gătit loc prin pătimirile Sale pe cruce.

Cine a cunoscut dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, când sufletul lui e încălzit de har şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui, acela ştie în parte că „împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]

Milostive Doamne, mare e iubirea Ta faţă de mine, pă­cătosul. Tu mi-ai dat să Te cunosc, Tu mi-ai dat să gust ha­rul Tău. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” [Ps 33, 9].

Tu mi-ai dat să gust bunătatea Ta şi mila Ta, şi sufletul meu e atras spre Tine nesăturat ziua şi noaptea, şi el nu poate uita pe Ziditorul său iubit, fiindcă Duhul Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe Cel iubit şi sufletul nu cunoaşte saturare, ci este atras necontenit spre Părintele său Ceresc.

Fericit sufletul care iubeşte smerenia şi lacrimile şi ca­re urăşte gândurile cele rele.

Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.

Fericit sufletul care iubeşte pe fratele: în el viază în chip simţit Duhul Domnului şi îi dă pace şi bucurie, iar el plânge pentru întreaga lume.

Sufletul meu şi-a adus aminte de iubirea Domnului şi inima mea s-a încălzit şi sufletul meu s-a predat unui plâns adânc, pentru că am întristat atât de mult pe Dom­nul, Ziditorul meu iubit; dar El nu şi-a adus aminte de pă­catele mele, şi atunci sufletul meu s-a predat unui plâns încă mai adânc, ca Domnul să aibă milă de fiece suflet şi să-1 ia în împărăţia Sa cea cerească.

Şi sufletul meu plânge pentru întreaga lume.

Domnul e bun şi milostiv, dar dacă nu ne-ar învăţa Du­hul Sfânt, n-am putea spune despre iubirea Lui nimic, afară de ce spun Scripturile. Dar tu frate, nu te tulbura dacă nu simţi în tine iubirea lui Dumnezeu, ci cugetă despre Domnul că e milostiv şi înfrânează-te de la păcate, şi harul lui Dumnezeu te va învăţa.

Când sufletul cunoaşte iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci el simte lămurit că Domnul e pentru noi un Tată, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag, şi că nu e fericire mai mare decât să iubeşti pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima şi din tot sufletul, aşa cum a poruncit Domnul, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi [Mt 22, 37-39]. Şi când această iubire este în suflet,atunci toate bucură sufletul, dar când o pierde, omul nu-şi mai găseşte odihna, se tulbură şi se supără pe ceilalţi atunci când este supărat de ei şi nu înţelege că el însuşi este vinovat: a pierdut iubirea lui Dumnezeu şi a osândit sau urât pe fratele lui.

Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

Dacă oamenii ar păzi poruncile lui Hristos, ar fi raiul pe pământ şi cu puţină osteneală toţi ar avea îndeajuns tot ce le e de neapărată trebuinţă, şi Duhul lui Dumnezeu ar fi viu în sufletele oamenilor, fiindcă El însuşi caută sufletul omului şi vrea să vieze în noi; dar dacă nu se sălăşluieşteîn noi, aceasta e numai din pricina mândriei minţii noastre.

Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în su­fletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.

Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iu­birea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veş­nic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ce­va, acela vrea să şi vorbească de aceasta; după care ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dum­nezeu, îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnu­ieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în aceasta. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeti la focul cel veşnic şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.

La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră; trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecă­ruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai scu­lat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.

O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine.

Dar nu totdeauna este atât de bine pentru suflet, fiind­că pentru mândrie harul se pierde, şi atunci suspin cum suspina Adam după raiul cel pierdut şi zic:

„Unde eşti Tu, Lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? De ce m-ai lepădat şi se chinuie inima mea? De ce Te-ai ascuns de mine şi se întristează sufletul meu?”

„Când ai venit în sufletul meu, mi-ai mistuit păcatele. Vino şi acum iarăşi în sufletul meu şi mistuie păcatele me­le, care mi Te ascund aşa cum norii ascund soarele.”

„Vino şi bucură-mă cu venirea Ta!”

„De ce zăboveşti, Doamne? Vezi că sufletul meu se chinuie şi Te caută cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iată, Tu eşti în tot locul, dar sufletul meu nu Te vede şi, bolnav, Te caut cu întristare.”

Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Ce este patria?

"Din gura pruncilor şi a celor care sug ai săvârşit laudă" (Ps. 8, 2)

"Cât de nevinovaţi sunt copilaşii! Câtă sinceritate izvorăşte din inima lor curată! Câte vorbe drăgălaşe zboară de pe buzele lor.

Viclenia şi minciuna nu se cuibăresc în inimile lor.

Un copil isteţ se găsea în mijlocul unor persoane, care-i puneau tot felul de întrebări la care le dădea răspunsuri minunate.
Cineva i-a pus următoarea întrebare:

- Ce este patria?

A urmat cum era de aşteptat, o pauză întrucât copilaşul cu mintea lui scânteietoare s-a izbit de greutatea acestei întrebări. Cu toate acestea copilul n-a zăbovit atât de mult şi a zis:

- Patria este acolo unde este mama mea.
Şi în acea clipă şi-a întors privirea şi degetul arătător de la mâna dreaptă spre mama sa. Un zâmbet fericit se desemna pe întreaga lui înfăţişare.

Ce răspuns minunat!
Cât adevăr exprimase el!
Ce înţeles adânc legase copilaşul în aceste şapte cuvinte!
Cele mai meşteşugite cuvinte ale unui om matur nu pot exprima mai mult adevăr decât cuvintele acestui copilaş!
O definiţie mai precisă decât aceasta nimeni nu poate să dea ideei de patrie.

Acolo unde am văzut lumina vieţii, acolo unde am fost legănat şi crescut; acolo unde am gustat dragostea de mamă; acolo unde zac oasele mamei şi ale tatălui meu, este într-adevăr patria mea, pe care am datoria s-o apăr cu preţul vieţii mele!

Câtă dreptate a avut Mântuitorul, când a rostit nemuritoarea frază, pe care am aşezat-o în fruntea scrisului meu!

Copii! Puneţi în inima voastră cuvintele Domnului şi răspunsul minunat al acestui copilaş şi veţi şti şi voi pe viitor ce este patria".

(din cartea "Lumină lină", Pr. Dr. Marin C. Ionescu, 1938)