Tăcerea sufletului

"Care dintre noi n-a stat cu cineva drag - cu mama, cu soţia, cu soţul, cu un prieten - la ceas de seară, când amurgea, când în jur totul se potolea? La început - discuţie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare şi tăcerea se aşternea, însă rămânea în urmă o anumită linişte; ascultam cu luare aminte sunetele: trosnetele lemnelor în şemineu, ticăitul ceasurilor, depărtatele zgomote de afară; apoi dispărea şi sunetele acestea, şi se lăsa o linişte atât de adâncă, o tăcere a sufletului. Şi iată că în tăcerea aceasta a sufletului simţi dintr-o dată că ai devenit atât de apropiat prietenului, omului care se află alături de tine. Aceasta nu este, bineînţeles, o contopire în sensul că un om devine altul, ci în acela că cei doi se unesc la o asemenea adâncime de trăire a celuilalt încât nu mai este nevoie de cuvinte; ei sunt împreună, şi dacă iubirea este îndeajuns de profundă, ei au devenit un tot".

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii)

Doamne Iisuse Hristoase, îndelungata Ta răbdare m-a mântuit!

Iisuse, Dumnezeul inimii mele, vino şi Te uneşte cu mine în veci!

În ziua Învierii Tale mergând spre Emanus ca un simplu călător împreună cu doi dintre ucenicii Tăi, îi învăţai despre Taina Patimilor tale. Ochii lor erau ţinuţi ca să nu Te recunoască, dar inimile lor ardeau în ei când le vorbeai pe cale. Iar când, la rugamintea lor stăruitoare, ai intrat să stai cu ei la masă, ai luat pâinea şi binecuvântând le-ai dat şi îndată li s-au deschis ochii şi Te-au recunoscut. Asemenea acestor ucenici, cu smerenie îndrăznesc să înalţ vocea mea către Tine:

Iisuse, îndelungata Ta răbdare m-a mântuit, nu mă lăsa singur pe calea vieţii pentru că sunt nepriceput şi zăbavnic în credinţă;
Iisuse, învaţă-mă şi pe mine să înţeleg profeţiile cele despre Tine şi Taina unirii cu Tine cea dătătoare de Har;
Iisuse, încalzeşte şi aprinde inima mea cea rece, cum ai făcut celor doi ucenici;
Iisuse, Preabunule, rămâi cu mine că este spre seară şi ziua vieţii mele este spre sfârşite;
Iisuse, dăruieşte-mi să Te cunosc cu adevărat în Taina Potirului şi a Pâinii ce se frânge astăzi;
Iisuse, fă ca şi eu, cunoscând puterea iubirii tale, să o propovăduiesc fraţilor mei;
Iisuse, Dumnezeul inimii mele, vino şi Te uneşte cu mine în veci!

(din Acatistul Sfintei Împărtăşanii)

Lupta pentru mântuire

"De aceea tot timpul vă îndemn şi vă rog să vă pocăiţi şi să luptaţi pentru mântuirea voastră. Să aveţi dragoste şi bunătate în suflete. Să-i iertaţi pe cei care vă fac rău sau vă vorbesc de rău. Să-i ajutaţi pe cei care au nevoie. Să fiţi smeriţi. Să vă curăţaţi des de murdăria păcatelor, prin spovedanie. În felul acesta, vă veţi mântui sufletele, în felul acesta veţi câştiga împărăţia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit. 2, 11-13)".

Sfântul Ioan Gură de Aur

Textul integral aici

Bucură-te, copile al Domnului!

Cine are o busolă şi se orientează bine după ea, ştie întotdeauna cu siguranţă încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu şi se conduce mereu, ascultător, după el, ştie întotdeauna unde va ajunge. Acela ştie că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu şi că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă şi este fiu al zilei (1 Ioan 1, 7).

Ce minunată şi fericită este viaţa unui astfel de suflet, orientat sănătos şi umblător în lumină! Ce plină de siguranţă este inima lui, ce plin de bucurie este chipul lui, ce strălucitoare este privirea lui! Ce paşnică şi fericită este toată fiinţa unui copil al lui Dumnezeu, care iubeşte cuvântul Lui, care face voia Lui şi care, cu toată smerenia şi grija, se sileşte totdeauna să calce pe urmele lui Hristos şi ale sfinţilor Săi! În toate zilele sale şi în toate faptele sale, un astfel de om ştie că se duce la Dumnezeu şi pentru că ştie, nu numai că nu se mândreşte cu aceasta către nimeni, dar plin de cutremur şi de grijă totdeauna se străduieşte să facă fiecare pas spre Dumnezeu, în aşa fel încât atunci când va ajunge în faţa Lui, să nu-i fie ruşine de nici un pas de pe tot drumul făcut până aici. Se străduieşte neîncetat ca în tot ce face pe drumul luminos spre faţa Domnului, nici o faptă şi nici o clipă să nu-i fie umbrită de ceva care nu ar fi plăcut înaintea ochilor Aceluia cu care se va întâlni curând. Un astfel de suflet se va îmbrăca totdeauna pentru ochii Stăpânului şi Mirelui său, iar nu pentru ochii cei desfrânaţi ai lumii şi ai păcatului. Numai atunci îmbrăcămintea sa va fi evlavioasă şi chipul curat.

Un astfel de om va şti sigur unde să se ducă şi unde nu, cum să se poarte şi cum nu, cu cine să umble şi cu cine nu, cum îi este îngăduit să se îmbrace şi cum nu. Pentru un astfel de suflet nu-i nevoie mereu de observatori care să-l oprească şi să-l mustre. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, la Care ştie că se duce, îl va face totdeauna atent şi nu-i va lăsa niciodată vreo îndoială în inima lui, nici chiar atunci când cuvântul nu-i spune chiar atât de desluşit, când ar vrea un răspuns la o îndoială a minţii lui (Ioan 14, 26; Ioan 2, 27).

Ce minunat este un astfel de suflet de frate sau de soră! Iubind cu tot cugetul pe Domnul, la Care ştie şi doreşte să se ducă, el va iubi şi va dori tot ce-l poate ajuta pe drumul spre cer. Va iubi şi va dori pe fraţi, adunarea frăţească, sarcinile frăţeşti, ostenelile, jertfele, privegherile şi chiar mustrările frăţeşti, ştiind că toate acestea îl ajută să se curăţească, să se corecteze, să se smerească, spre a se putea înfăţişa înaintea Domnului cu bucurie, în ziua chemării, într-o stare cât mai vrednică (2 Timotei 4, 6-8).

Nu ne lăsa, Doamne, pe nici unul dintre noi să mai iubim, să mai dorim şi să mai purtăm nimic din chipul lumii acesteia, ci ne umple de o aşa dragoste curată şi fierbinte faţă de Tine, încât toată fiinţa noastră să fie străbătută de frica Ta. Căci gândul că la Tine venim va fi puternic şi treaz în noi şi nimeni nu ne va putea face să dorim altceva mai mult decât să ne înfăţişăm înaintea Ta fără prihană, fără vină şi în pace, în orice clipă.

(Lacrimă şi har, Preotul Martir Constantin Sârbu.

Editura Bonifaciu, 2010)

Despre valoarea timpului cu părintele Arsenie Papacioc

"Fraţilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Când vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu vă înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmareşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

~Părintele Arsenie Papacioc~

Părinte Arsenie Papacioc, ca întrebare cheie, ce aţi vrea să rămână cuvânt de moştenire pentru urmaşi?

Vedeţi, eu pun cu conştiinţă problema mântuirii, fără să raţionalizăm lucrurile şi nici să nu pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Că trăim încă. Sigur, pun şi întrebarea veşniciei noastre. Smereşte-te şi urmează-mă, porunceşte Hristos. Acesta ar putea fi: gândul, cu orice chip, la sfârşit, la viaţa de după moarte. Cu orice chip. Pentru că, nu trebuie să amintesc la lumea de bună credinţă că va fi un vaiet dincolo de închipuirea noastră, la răspântia celei din urmă zi, când omul a pierdut timpul. În viaţa mea am fost la căpătâiul multor morţi. După ce ne-am eliberat din închisoare, după 14 ani, '64, am văzut oameni pe patul de moarte, care toţi doreau să mai trăiască o zi. Eu, care trăiam momentul lui, într-o oarecare măsură (intensitatea numai el, săracul, o trăieşte, şi sigur, o vom trăi toţi), îmi dădeam seama de starea lui disperată, că începuse să vadă ceea ce de fapt îi spusese Biserica: duhurile rele; pe urmă, procesul conştiinţei şi al poruncilor, grozave, dincolo de a face o comparaţie cu cea mai înaltă construcţie filozofică.

Citeam la un părinte, Paisie (care foarte mult mi-a plăcut, pentru simplitatea scrierii), că s-au dus americanii la el, în pustie, să se folosească de înţelepciunea lui. Şi i-a întrebat părintele: "Ce aţi făcut voi, americanii?" "Am ajuns în lună" "Şi cât v-a costat aceasta?" "Râuri de dolari". "A, eu pot într-o clipă să ajung la Dumnezeu". Vreau să vă spun că-mi pun problema ce ar putea face oamenii aceştia într-o zi. Ca să-mi dau seama şi să ne dăm toţi seama că o clipă e un timp şi o suspinare (care e rugăciune), important e această stare de ridicare, de ţâşnire spre Dumnezeu, o clipă numai. Trebuie făcută din adâncul inimii, nu raţionalizată, după tipic sau mai ştiu ce obicei. Trebuie să simţi efectiv. Nu recomand canon, ci o stare de prezenţă continuă.

Am văzut că într-o zi poţi face foarte multe. În disperarea lor ziceau: bine, dar Sfântul Sisoe cel Mare zicea că într-o zi putem să ajungem la măsură dumnezeiască. Dar aceasta o spunea un sfânt de mare trăire. Dar de ce trebuie să luăm exemplul sfinţilor părinţi, oameni fiind şi noi, de ce să nu mişcăm şi noi, chiar dacă nu ajungem la gradul de trăire al lor. Cel mai important lucru posibil este să nu pierdem timpul. Spuneam mereu că dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus: "Ce v-a costat pentru atâta fericire?" acesta ar fi răspunsul: "Timpul petrecut bine". Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decât pentru asta? Ne-a creat ca să rămânem în bucuria veşnică alături de El. De ce ne complicăm? Biserica mai mult sfinţeşte decât învaţă şi de aici se reflectă faptul că noi nu vrem împărăţia omenească, ci împărăţia cea de veci. Timpul pentru asta este, pentru a ne ţine în legătură cu veşnicia. Şi vă spun: nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine, mereu.

***

Da. Acesta poate fi răspunsul: să nu pierdem niciun pic de timp, căci e atât de preţios. Pierderea timpului va fi motivul vaietelor, cândva. S-a pierdut un timp. Avem de-a face cu un Dumnezeu care, fără discuţie, dacă ar şti lumea cât de mult ne iubeşte, ar fi mai trează poate, sau în sfârşit, am fi mai îndumnezeiţi. Mi-e frică de cuvânt, dar e un Adevăr: Dumnezeu dacă e o iubire extraordinară nu mai este o identitate separată. Este în tine. Zice un părinte: Eu Îl iubesc şi-L văd. Dumnezeu nu e numai o dimensiune, e o trăire dincolo de raţiune. Exişti fără să ştii că exişti, dar în plin, cu adevărat, eşti o identitate divină. Asta înseamnă Dumnezeu în tine. Dumnezeu când vine la tine, e mic ca tine. El e în slava cerului, ca şi Maica Domnului, dar îi face plăcere să stea la noi, în inima noastră, inima care-i mai puţin organ material, fiindcă e fiinţă în fiinţă. E adâncul cel mai adânc, adâncul absolut în fiinţa omenească, unde şi-a făcut Dumnezeu lăcaş. Şi atunci, omule, care porţi aceste valori extraordinare, de ce eşti neatent? Şi uite pe cine băgăm noi în iad! Vedeţi, de ce se spune: omule, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea!

(Arhim. Arsenie Papacioc în "Pagini de pateric românesc", George Căbaş,

Editura Anastasis, 2009)

Despre femeia creştină

Fiul lui Dumnezeu, Care a voit să Se nască dintr-o femeie, a redat onoarea femeii, căci El a fost purtat în braţele unei mame, a fost alăptat la pieptul unei mame, îngrijit şi alintat de cea mai curată mamă, Sfânta Fecioară Maria. De atunci, femeia este preţuită şi respectată.

Femeia creştină trebuie să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului, ca şi femeile mironosiţe, în toate locurile unde se află. Dacă este necăsătorită, să-şi păzească cinstea până la cununia religioasă, să îndemne şi pe celelalte prietene de vârsta ei să facă asemenea, să nu se înşele şi să se amăgească pierzându-şi fecioria, căci va fi vai de casa ei!

Femeia căsătorită să devină mamă, căci aceasta este menirea femeii pe pământ: să nască toţi copiii pe care-i dă Dumnezeu, nu să-i avorteze, să-i omoare în diferite chipuri, căci acest păcat atrage mânia lui Dumnezeu asupra casei lor şi din această cauză ajung la despărţire, la divorţ.

Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi cu sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită nu trebuie să pună piciorul în capul bărbatului, dacă vrea să se mântuiască. Nu cu faţa mascată şi fel de fel de împletituri de păr!

Femeia creştină să se lupte în familie să păzească hotarele legii dumnezeieşti: posturile şi sărbătorile care trebuie păzite în curăţia trupească şi sufletească, căci, numai astfel făcând, vor avea copii buni, sănătoşi, cu mintea întreagă, care vor aduce bucurii părinţilor, Bisericii şi lumii întregi.

Să ia aminte femeile creştine că binele sau răul în lume pleacă mai întâi din casele lor, de la zămislire de prunci legiuită sau nelegiuită!

Femei creştine, treziţi-vă, spovediţi-vă şi spuneţi la duhovnic cu lacrimi în ochi câte avorturi aveţi, făcând canon pentru iertarea acestor păcate grele! Canonul nu constă în a cumpăra lumânări multe sau altceva de genul acesta, ci mai întâi de toate trebuie îndreptare, oprire de a mai face acest păcat, pocăinţă şi părere de rău până la moarte. Pocăinţă împreună cu faptele bune vor ajuta şi vor salva şi sufletele nevinovaţilor prunci.

Femeia creştina trebuie să fie ca un înger păzitor al casei; ea trebuie să-şi păzească bărbatul să nu cadă în păcate, să nu alunece în nicio parte rea,căci multe femei neiscusite şi-au stricat bărbaţi buni pentru unele mofturi pe care le-au făcut în faţa lor. Dacă femeia este îngerul casei, trebuie să aibă grijă mare de copii, să nu fie sminteală pentru ei, să nu se dezbrace în faţa lor, căci mare păcat fac acele mame care nu se ruşinează în faţa copiilor lor, mai ales acolo unde sunt băieţi şi fete şi mama nu-i separă din timp, fiindcă de la neruşinare vin mai pe urmă cele mai grele şi mai amare păcate, care nu se pot spăla aşa de uşor şi nu se pot înfrâna.

Femeia creştină trebuie să se deosebească de celelalte femei necredincioase. Ea trebuie să fie pildă în toate locurile unde ar merge, mai ales în Sfânta Biserică.

Femeia creştină să fie, ca şi mironosiţele, în ascultare de ucenicii Domnului ca să le înveţe şi pe cele neştiutoare credinţa, aşa cum ne-au lăsat-o nouă Domnul Hristos şi Sfinţii Apostoli, fiindcă în lume s-au ivit o mulţime de credinţe rătăcite care fac ravagii între credincioşi.

Alergaţi, mărturisiţi, îndemnaţi şi chemaţi la casa Domnului, căci numai în Biserică mai este lumină! Lumea vă va scoate fel de fel de vorbe, vă va zice ipocrite, habotnice, mironosiţe, mistice, va râde ironic cum o învaţă demonul, dar sus privirea, sunteţi ucenice ale lui Iisus!

Toţi păgânii admirau virtuţile femeilor şi ale mamelor creştine şi ziceau: "Vai, minunate femei se găsesc la creştini!"

(fragmente din Predică la Duminica a 3-a după Paşti - A sfintelor femei mironosiţe)

(din cartea "Lumină pentru candela din suflet. 1225 de capete cu învăţături de credinţă seletate din "Pâine şi apă pentru suflet" - predici rostite la amvon ", de Ierodiacon Visarion Iugulescu)

Avem o ţară - Mănăstirea Diaconeşti

Limbile să salte - Mănăstirea Diaconeşti

Clipa...

Doar clipa durează,
nimic altceva,
Iar raiul
E clipă după clipă,
fără pauze sau virgule
şi fără punct
Clipa nu e primăvara,
nici toamna şi nici un alt anotimp,
e doar o zi la mijloc
fără răsărit şi apus.
Clipa e războinic nemuritor
şi erou fără nume
Clipa nu-i alb sau negru
Dar poate fi verde crud
şi, din când în când,
roşu aprins
sau o altă culoare.
Clipa poate fi caldă
ca pruncul din braţele tale
sau rece, ca părintele pierdut,
dar mai presus de toate
Clipa eşti Tu,
Omul din apă şi Duh,
Smerenia dintre două orgolii,
Zâmbetul dintre două-ncruntări,
Lacrima dintre două iertări,
Adevărul dintre două dreptăţi.
Clipa-i iubire, trăită în doi,
Iar în singurătate
e dorinţa iubirii.
Ce e dragostea noastră?
Clipă lângă clipă,
Cu virgule şi pauze uneori,
Dar sper eu
Fără punct

Pr. Marius Demeter

din Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Hristos S-a înălţat!

"Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

"Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

El ne-a înviat pe noi pentru două pricini: mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).

Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!"

(Sfantului Nicolae Velimirovici)

Pasăre de nea

Colo spre amurg,

Ploi de aur curg.

Ceru-i o lalea.

- Tu de unde vii, în zbor,

Răzlețită, ca un dor,

Pasăre de nea?

- Colo-n depărtări,

Dincolo de zări,

Este-un loc curat,

Larg și desfătat:

Unde ochi nu plânge,

Unde n-a curs sânge,

Unde glonț n-ajunge.

Unde nu străbate

Geamătul de frate,

Oful de orfană,

Plânsul de vădană,

Unde, prin fânațuri,

Nu-s curse, nici lațuri.

Unde-i numai floare,

Umbră și răcoare,

Unde nici o rază

Nu mai înserează...

Căci e loc curat,

Binecuvântat,

Loc de bucurie

Și de veselie,

Care nu se trece,

Ci în veci petrece.

- Pasăre de nea,

Fă pe voia mea,

Dorurile mele,

Zboară tu cu ele,

Mai presus de stele,

În țările-acele.

- Ba, că dorul tău

Mare e și greu;

Aripile mele,

Mări, sunt mititele,

Calea-i lungă foarte,

Și nu pot să poarte

Aripi mititele

Doruri mari și grele.

Eu de unde vin

E numai senin

Și acolo nu-i

Dorul nimănui.

de Zorica Laţcu

Despre dorinţele lumeşti

Pe toti cei ce nu-si infraneaza inima lor de la dorintele materiale care nu sunt absolut necesare - nici nu incape cuvant pentru dorintele trupesti – si nu isi aduna mintea in inima, ca sa le dea impreuna cu sufletul lui Dumnezeu, ii asteapta indoita nefericire.

- Parinte, intotdeauna este rau sa doresti ceva ?

- Nu, dorinta inimii nu este rea in sine. Ci atunci cand lucrurile, fie si nepacatoase, imi iau o bucata din inima, imi slabesc dragostea mea fata de Hristos. Aceasta dorinta este rea, pentru ca vrajmasul imi taie dragostea mea de la Hristos. Cand doresc un lucru pretios, o carte de pilda, si imi ia o parte din inima, atunci asta e un rau. De ce o carte sa-mi ia o parte din inima ? Cartea sa o doresc, sau pe Hristos sa-L ravnesc ? Orice dorinta, oricat de buna ar parea, nu este mai buna ca a dori cineva pe Hristos sau pe Maica Domnului. Cand imi dau inima lui Dumnezeu, este cu putinta ca Dumnezeu sa nu mi se dea in intregime mie ? Dumnezeu cere inima omului. "Da-mi, fiule, inima ta" (Pilde 25,26). Daca omul ii da inima sa, dupa aceea, Dumnezeu ii va da orice va iubi inima sa, numai sa nu-l vatame. Numai cand se daruieste lui Hristos inima nu se iroseste si numai in Hristos afli legatura cea bogata a dragostei dumnezeiesti in aceasta viata, iar in cealalta, cea vesnica, veselia dumnezeiasca.

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Sa ne ingrijim insa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, inseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramane nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o infatisare frumoasa, cu sculpturi, etc. Te minunezi de pietre, de caramizi si iti lasi inima ta acolo. Sau vezi intr-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, iti lasi inima ta in magazin. Daca le cumperi, iti atarni inima de ramele ce le porti. In special femeile sunt furate usor. Putine sunt acelea care nu-si vand inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare. Una are nevoie de o farfurie ? Va cauta sa afle o farfurie cu flori. Ca si cum s-ar acri mancarea daca farfuria nu are flori. Unele femei duhovnicesti sunt miscate de lucruri parute serioase, de un vultur cu doua capete, de pilda. Iar dupa aceea intreaba: "De ce nu ne misca cele duhovnicesti ?" Cum sa te miste, daca inima ta e imprastiata in dulapuri, intre farfurii ? Nu ai inima, ci numai carne, inlauntrul careia bate tic-tacul mecanic, ca ceasul, numai ca sa poti merge. Pentru ca putin din inima merge la un lucru, putin la altul iar pentru Hristos nu ramane nimic.

- Parinte, adica si aceste dorinte simple sunt pacatoase ?

- Aceste dorinte, oricat de nepacatoase ar fi, sunt mai rele decat cele pacatoase. Pentru ca o dorinta pacatoasa il va zgudui pe om candva si il va mustra constiinta, si asa va face o incercare de intoarcere, se va pocai, va spune: "am gresit, Dumnezeul meu". In timp ce aceste dorinte, cele "bune", nu-l nelinistesc. Crede ca merge bine. "Iubesc binele, iubesc frumosul. De altfel si Dumnezeu le-a facut pe toate frumoase", spune el. Da, dar dragostea lui nu merge la Ziditor, ci merge la zidire. De aceea e bine sa taiem orice dorinta. Cand cineva face ceva pentru Hristos si jertfeste ceea ce iubeste, facand ceva ce nu-i place - oricat de bun ar fi ceea ce-i place - atunci Dumnezeu ii da mai mare odihna. Inima, inainte de a se curati, are dorinte lumesti si se bucura de ele. Cand insa se va curati, se mahneste de bucuriile lumesti; se dezgusta de bucuriile lumesti si atunci bucuriile ei sunt duhovnicesti. Asa se curata inima, cand se va scarbi de dorintele lumesti. Inainte de a se scarbi de ele, este atrasa de ele. Dar, vezi, noi nu vrem sa mahnim putin pe omul cel vechi, vrem sa-i facem hatarul lui.Cum ne vom face urmatori ai lui Hristos ?

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan)

Zâmbetul

Deasupra râsului omenesc de fericire şi tânguirii de nefericire stă un zâmbet tainic, care încălzeşte, dar nu arde. Acest zâmbet este cu totul deosebit de zâmbetul celui cinic şi dispreţuitor, care te îngheaţă. Zâmbetul maicii către copilul vioi sau bolnav şi zâmbetul sfântului către cei puternici şi cei slabi se asemuieşte acestui zâmbet tainic şi înalt. Ce altceva înseamnă acest zâmbet decât părtăşie la bucuria celor veseli şi la mâhnirea celor întristaţi? Ce altceva spune acel zâmbet decât că bucuria peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin întristare, şi că întristarea peste măsură pe pământ se va micşora degrabă prin bucurie?

Este cumplit cum neghiobia omului este cel mai bine înfăţişată de două animale ca maimuţa şi hiena. Caută să te înfrânezi cât mai mult cu putinţă de la schimonoseala nebunească a maimuţei şi de la hlizeala nebunească a hienei.

Aminteşte-ţi întotdeauna de surâsul tainic şi cald, asemenea surâsului maicii şi al sfântului, surâsului care arată firescul, sănătatea, înţelepciunea, milostivirea şi veşnicia. Veşnicie, căci râsul şi plânsul sânt trecătoare, pe când zâmbetul este nepieritor.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Primăvara - începutul Raiului

"Iubesc totul - soarele şi lumea -, iar eu, păcătoasa, mă tem că ar fi trândăvie din partea mea, Maria, să privesc frumuseţea câmpurilor acoperite de flori sălbatice. Nu. Este ceva îngăduit purtătorilor de schimă, căci frumuseţea a fost făcută de Domnul. O, Maria, aş vrea să merg pe câmp, unde se înalţă grânele aurii, iar din pădure vine o mireasmă parfumată. Voi mai trăi deajuns ca să o văd? (...)

O, este aşa de greu să răneşti pe oameni... E cu mult mai bine să fii rănit. Ştii, Maria, eu cred că primăvara este începutul Raiului. Încă din copilăria am iubit primăvara. Iubeam mirosul dulce al cireşilor sălbatici în floare, pâraiele murmurând, zorile şi amurgurile. Ce negrăită zdrobire de inimă simţeam atunci, ca şi acum, când soarele se întâlneşte cu zorii de primăvară timpurie şi primele sale raze de lumină se răspândesc pe pământ! Ce bucurie se naşte atunci în inima omului; şi ce tristeţe fără pricină la vederea acelui apus purpuriu de toamnă! Una este începutul vieţii - naşterea veşniciei -, iar cealaltă este dorul morţii. La răsărit este Raiul; altfel inimile oamenilor nu ar tresălta de veselie la vederea luminii de dimineaţă şi a razelor soarelui. Ochii nu ar privi cu bucurie când se crapă de dimineaţă; iar păsările cerului nu L-ar slăvi pe Domnul în dimineţile de primăvară, acele dimineţi pe care încă aş mai vrea să le văd în viaţă."

("Fericita Athanasia şi idealul pustiei" - Alexander Priklonsky)

Învierea Domnului în poezia românească

La Paşti

de George Coşbuc

Prin pomi e ciripit și cânt,
Văzduhu-i plin de-un roșu soare,
Și salciile-n albă floare
E pace-n cer și pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: Hristos a înviat!
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor
Șoptește din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Și pomii frunțile-și scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Și clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag și plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vieții-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

Hristos a înviat!

de Vasile Militaru

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi Sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Din însemnările Sfântului Nicon de la Optina

Iată cum îşi descria Nikolái (Sfântul Nicon) starea sufletească la începutul noii sale vieţi la Schitul Sihăstriei Optina:

„…Îmi place aici din ce în ce mai mult. Tare mult mi-a plăcut ieri privegherea, mai ales prima parte, Vecernia. Ce frumoase erau stihurile de la „Doamne, strigat-am!” Ce plăcut a fost să ascult cei Şase Psalmi în acest semiîntuneric plin de pace! După rugăciune, ai în suflet pace şi linişte, ca în toate cele de aici. Şi această noapte minunată, luna, cerul curat şi stelele curate! Linişte. În jur sânt pinii bătrâni de veacuri. Zăpada străluceşte. Este bine!… Slavă lui Dumnezeu, că El, ca un milosârd, m’a aşezat aici pe mine, păcătosul, aici, sub Acoperământul Maicii Domnului şi a prorocului Său, Ioán Botezătorul. Aici îmi este oriunde bine; în chilia mea, însă, când sânt singur, este cel mai bine. Din chilie nu ies niciodată fără treabă. Ies doar la biserică, la ascultare, la trapeză, nicăieri mai mult. Mă mângâie Domnul, şi viaţa mea de frate al Schitului nu mă apasă. Nu-mi doresc nimic mai bun…

Întâia zi a Sfântului şi Marelui Post. Aici se întâmpină şi se petrece după cuviinţă această sfântă perioadă. Slujba Postului este o mare mângâiere! Nu se cântă artistic, dar se cântă bine… Acum încep să pricep înţelesul postului; şi sufletului, şi trupului îi este uşor şi bine… Cum mă întăreşte Domnul pe mine, nevrednicul! Postul nu mă împovărează deloc, şi nici nu vreau o hrană mai bună. Mai am gânduri care îmi amintesc de trecut, dar sânt trecătoare, nu mă neliniştesc. Un alt lucru sânt amintirile şi imaginile din lume, acestea aduc tulburare, mai ales la slujbă… Mai înainte îi osândeam pe călugări, dar acum însumi văd cât de greu este să fii călugăr adevărat. Iată, deşi trăiesc în Schit, nu am devenit dintr’odată înger, aşa cum ceream mai înainte de la fiecare călugăr…

Paştile!… Ce bine este aici! Nu mai am acel puternic avânt al simţurilor, aşa cum se întâmplă în lume, ci sufletul îmi este liniştit şi echilibrat. Parcă am uitat acum că există o lume, cu părelnicele ei bucurii şi desfătări! Am uitat chiar şi de rude, cu toate că mă rog pentru ele în fiecare zi. Sânt pe deplin mulţumit de viaţa de aici, cu rânduielile ei.

Vine primăvara. Ziua este cald. Totul prinde viaţă. Am observat că de anul trecut am început să iubesc mai mult natura şi să-i simt frumuseţea. Stau tot timpul în chilie şi nimic, nimic nu îmi trebuie! Scriu şi citesc, şi îmi este foarte bine. …Este foarte bine la Schit. Toţi copacii înfloresc, ce miresme! Iarba înverzeşte… Ceea ce văd acum la natură, îmi era necunoscut mai înainte. Cu aceste lucruri se poate desfăta doar omul care trăieşte în natură. La noi, la Schit, este un rai pământesc care îmi este şi mai scump, pentru că aici nădăjduiesc să dobândesc Raiul cel Ceresc.

Domnul ne mângâie pe cei ce trăim în natură, pe cei ce fugim de confortul părelnic al vieţii de la oraş… La noi, pe porţile Schitului stă scris: „Cât sânt de iubite lăcaşurile tale, Doamne al puterilor.” /Ps. 83:1/ Şi aşa este, cu adevărat……În jur este linişte şi pace… Candelele licăresc în faţa icoanelor. Privegherea încă nu a început. Fraţii intră în linişte şi cu bună-rânduială în biserică, se închină şi, tăcând, se aşază la locurile lor, în aşteptarea slujbei. Ce tablou paşnic! Cât de bine este aici! Iar acolo, după zid – deşertăciune, goliciune. Toţi se grăbesc undeva, toţi se îngrijesc de ceva. Câtă uitare de Dumnezeu, de existenţa sufletului şi de viaţa de apoi! Mai înainte şi eu mă găseam în acest vârtej, şi am trăit acolo. Am putut trăi o astfel de viaţă. Dar acum sânt aici, în Schitul liniştit. Este cu adevărat o minune că Domnul m’a despărţit de această straşnică fiară, care este lumea!…

…Nu numai viaţa duhovnicească îmi place. Oriunde mi-aş îndrepta privirea, totul îmi este drag. Odată, când îl ajutam pe Părintele Iván, paracliserul, Părintele Cucşa mi-a spus: „Când îţi aminteşti de cele vechi, chiar îţi vine să plângi!…” Aceasta îmi spune despre cât de bine era aici mai înainte. Pentru mine trecutul este lumea, iar prezentul este Schitul. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu…Aici îmi este bine cu adevărat; este linişte, nu am nici un fel de necazuri. Dacă am uneori unele ispite din partea fraţilor, ele trec repede şi nu mă neliniştesc în chip anume… Uneori mă gândesc dacă nu cumva sânt prea nepăsător faţă de toate?… Cred că Domnul mă mângâie, dorind să-mi arate dulceaţa vieţii călugăreşti… Pe mine nu mă tulbură nimic, şi nu îmi doresc nimic mai bun…

…Ziua Pogorârii Duhului Sfânt. În timpul Liturghiei se auzea cum cânta o privighetoare într’un măr. Câtă simplitate şi frumuseţe, cea mai curată poezie!…

…Este bine la noi la Schit! Încep să înţeleg cuvintele Părintelui: „Cum să-ţi mulţumim, Doamne, că ne-ai despărţit de lume şi ne-ai adus aici?” Acum cer un singur lucru de la Domnul: să trăiesc în toate zilele vieţii mele în casa Ta!”

(din "Viaţa Sfântului Nicon. Ultimul stareţ de la Optina" - Monahia Maria)

Praznicul vieţii

"Pretutindeni în lume vedem prăznuire, putere, bucurie şi zburdălnicie a vieţii: târâtoarele, gâzele, păsările, peştii de soiuri fără număr, nenumăratele animale, fiarele şi pe împăratul făpturilor pământeşti - omul; toate trăiesc, năzuiesc spre îndestularea vieţii şi bucurie, spre osteneală. Priviţi ce vesel zboară şi se joacă gâzele (de pildă fluturii, greierii, muştele), păsările, peştii, animalele - şi ne vom minuna de bucuria şi prăznuirea vieţii care este în ei. Această viaţă este însă trecătoare, nu multă vreme se joacă şi se bucură toate aceste vietăţi: în scurtă vreme nu vor mai fi, ci în locul lor altele noi se vor naşte - de parcă viaţa se învârte ca o roată. Dar cine le-a dat şi le dă tuturor viaţă? Viaţa Cea fără de început, Veşnică, Ipostatică, Preaînţeleaptă, Bună - Dumnezeu. Dar viaţa cea îndrăgită de făpturile pământeşti, dimpreună cu bunătăţile ei, degrabă trece şi se sfârşeşte pentru necuvântătoare. De aceea, Preabuna Viaţă Ipostatică vrea şi a hotărât să dea fiinţei înţelegătoare/raţionale viaţa veşnică în ceruri împreună cu Dumnezeu, şi pentru dobândirea acestei vieţi i-a dat omului toate mijloacele. Iată ţelul tău, omule: să năzuieşti spre viaţa veşnică şi spre veşnica bucurie!"

Sfântul Ioan de Kronstadt

Rugăciuni de pocăinţă

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; slabeste si raceste in mine dragostea pentru lumea aceasta si, fie daca vreau sau nu, du-ma pe calea mantuirii.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si da-mi darul pocaintei adevarate.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului si neascultatorului de Biserica Ta cea sfanta! Fa-ma sa postesc postul cel placut Tie.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului; iarta-mi pacatul indiferentei si invata-ma sa ma inchin Tie in duh si adevar, impreuna cu fratii mei credinciosi.

O, doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta prefacatoria mea, fatarnicia, inselatoria si rautatea, rugandu-Te sa ma cureti de toata aceasta rautate si sa ma faci ca pe un prunc fata de cele rele.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si iarta-mi vorba cea rea care imi ingreuneaza constiinta si binecuvanteaza-ma ca sa iubesc pe toti oamenii cu neajunsurile lor.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si pune paza gurii mele, daruind robului Tau ascultarea cea inteleapta si smerita.

O, Doamne, Care miluiesti pe cei iubitori si pe cei ce nu Te iubesc, iarta-mi nestatornicia iubirii.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, caci nu am o inima buna si curata, ci curateste-o Tu si intareste-o spre fapte bune.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si-mi iarta faradelegile, vindecandu-mi sufletul.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, ca sunt ca un mormant varuit. Judec in fata Ta increderea mea in sine si mandria cu toate cele care decurg din acestea si ma rog Tie: alunga acestea din inima mea si sadeste in mine smerenia cea datatoare de har.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta uitarea iertarilor pe care mi le-i daruit, samavolnicia mea si lipsa de evlavie in fata maretiei Tale, rugandu-Te sa-mi dai frica de Tine.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si primeste-mi pocainta, ajutandu-ma sa pun inceput bun prin implinirea a trei, doua, sau macar a uneia dintre poruncile Tale, iar credinta in Mantuitorul mi-o intareste, ca sa ramana macar aceasta in mine, ca un vlastar al vietii crestine care, cu timpul, sa aduca roadele sale.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului. Judec in fata Ta ignoranta mea fata de mine insumi si Te rog: ajuta-ma cu harul Tau sa recunosc amestecul dintre duhovnicesc si trupesc in mine, sa deosebesc pornirile, sa prevad ispitele si sa ma feresc de acestea din timp, sa pastrez cele mai bune calitati naturale ale mele, sa dezradacinez pornirile si deprinderile rele si sa desavarsesc cele duhovnicesti dinauntrul meu.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si asaza in mine acea credinta pe care o au crestinii desavarsiti, caci doar aceasta ma va indreptati in fata Ta, aratandu-mi calea cea adevarata in viata.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului, si ma invata sa ma inchin Tie in duh si in adevar.

O, Doamne, milostiv fii mie, pacatosului! Judec In fata Ta nepasarea mea fata de raspandirea credintei adevarate, samavolnicia mea, faptul ca nu urmez lui Hristos si ca nu-mi aduc aminte de Tine, Datatorul vietii al Intelepciunii, virtutii, nemuririi, si ma rog Tie: inflacareaza In mine dragostea desavarsita pentru Tine, dragoste care striga din adancul sufletului: Avva, Parinte!, ca sa spun cu Petru: Doamne, Tu stii ca Te iubesc

O, Doamne, nu indraznesc sa ridic ochii mei catre cer, unde nu va intra nimic necurat, ci Te rog din tot sufletul miluieste-ma dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea; iarta-mi caderea in pacat si daruieste robului Tau neprihanire.

Ma pocaiesc, o, Doamne! Primeste-mi marturisirea si vindeca-mi sufletul.

(Spovedania unui păcătos, Episcopul Porfirie Uspenski)

Gânduri...

E iarnă. Şi e Duminică. Şi soare. Şi-atîta linişte în odaie, în casă. Tăcere şi singurătate. Căci tu, soare, te confuzi până într-atâta cu noi, cu fiinţa noastră, încât nu te mai percepem ca ceva deosebit de noi, ci eşti una cu noi, eşti noi înşine.

E Duminică de iarnă cu soare azi. Şi e aşa de tristă ziua aceasta! Tristă ca toate Duminicile de iarnă şi de început de primăvară cu soare. Ai putea tu, soare, să-mi aduci bucurie, tu, cea mai bună dintre făpturi. Da, eşti cea mai bună, căci tu dăruieşti lumina ta, căldura ta şi celor buni, ca şi celor răi, celor ce te doresc cu iubire, ca şi celor ce nici nu se gândesc la tine. Tu le dăruieşti tuturor cu aceeaşi nepărtinitoare dragoste. Tu ne iubeşti. Tu ne trimiţi razele tale de foc şi de lumină, ca să ne aducă o sclipire de bucurie. se cuvine să ne bucurăm în zilele pline de tine. Mă bucur şi eu şi lucrul meu se împleteşte cu bucuria prezenţei tale, în celelalte zile.

Dar azi. Azi, Duminică...nu pot să mă bucur. E o tristeţe care se înnoieşte în fiecare Duminică de iarnă, când tu ni te arăţi. Să fie oare mergerea la biserică aducătoare de tristeţe? De multe ori, m-am oprit la explicaţia aceasta. Căci acolo, la Biserică, am trăit o clipă măcar mai aproape de Iisus; în orice caz cu puterea dorului acestuia am mers acolo şi întruparea Lui am urmărit-o şi căutat-o. Iar, de n-am putut realiza nici măcar clipa aceea, mai e nevoie să ne întrebăm de rostul tristeţii? Nu tristeţe ne cuprinde, ci durere, durere adâncă. Dar chiar şi de am apropiat vieţuirea noastră de viaţa lui Iisus, continuăm noi această viaţă, după părăsirea Bisericii? A fost apropierea noastră de El atât de puternică, încât să nu ne mai putem desprinde de lângă El? Uneori, poate da. Însă, conştienţi de slăbiciunea noastră, nu îndrăznim niciodată să credem că am putut să-L fi păstrat pe Iisus în noi, să-L fi luat cu noi, întru noi, în afară de zidurile locaşului. Şi, ieşind din Biserică, te vedem pe tine, soare, care ne aduci mai viu aminte de Soarele dreptăţii. Atunci ne prinde tristeţea grozavei păreri de rău că L-am lăsat pe Iisus să treacă pe lângă noi, să vină la noi, fără să-L oprim. Atunci ne prinde dorul de-a ne afla din nou în Biserică, la picioarele Sfântului Altar, de a mai asista iarăşi la Slujbă, de a mai fi o dată părtaşi venirii Lui la noi, pentru că de data aceasta să nu ne mai despărţim de El. Acestea le dorim, când, plecând de la Biserică, tu ne ieşi în întâmpinare. Şi dorului îi e tovarăş nelipsit...tristeţea.

De aceea suntem trişti în Duminicile de iarnă cu soare.

Vara, faci parte, soare, din viaţa noastră de toate zilele. Pe când iarna eşti, de multe ori, un dar al Duminicii. Şi starea noastră de suflet se leagă, atunci, mai strâns de tine, de ivirea ta tocmai în această zi.

Dar tu n-ai timp să asculţi tânguiri, pe care le-ai mai auzit, poate, în repetate rânduri. Tu eşti sol al bucuriei, tu eşti dăruitor de bucurie.. Cine vrea să mă primească astfel, primească-mă. Cine nu, rămâne cu tristeţea sufletului lui... Tu te duci acum, ca să bucuri alte lumi. De le vei fi şi lor prilej de întristare, dorinţa ta rămâne aceeaşi, bună, de a bucura. Desigur că nu e vina ta. Fiecare vede cele din jur şi te înţelege, potrivit stării lui sufleteşti. Că se întâmplă ca tocmai tu, cu prezenţa să trezeşti durerea în suflete...

De câte ori nu supărăm, vrând tocmai să mulţumim, pe cel din preajma noastră! Şi crezi tu că tristeţea aceasta a părerii de rău sau a dorului nu este binefăcătoare? Mergi împăcat pe calea ta, de vestitor de bucurie. Şi mâine, vino iar. Dar mai ales...vino Duminică.

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu. Bucureşti, 1938)

Sfântul Grigorie Teologul despre sora sa, Sfânta Gorgonia

Gorgonia era "sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti" . "Arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său

majoritatea femeilor".

~ Sfântul Grigorie Teologul ~

Născuta din oraşelul Arianz, ca şi fratii săi, viaţa Sfintei Gorgonia a fost scurtă. A trăit între anii 336-373. O viaţă caracterizată printr-o"înaltă ţinută morală şi o puternică credinţă în Dumnezeu" , astfel încât, pe pământ, patria Gorgoniei - spune Sfântul Grigorie -"era Ierusalimul de sus, nu cetatea văzută cu ochii trupului, ci aceea văzută cu ochii minţii, ai sufletului, cetate în care suntem înşine cetăţeni şi către care ne silim" .

La vremea potrivită, Sfânta Gorgonia se căsătoreşte, ca şi maica sa, tot cu un păgân, pe care - ca şi aceasta - îl converteşte la învăţătura evanghelică a Domnului Iisus Hristos. În casa celor doi soţi, apar copiii. "Lucrul cel mai frumos şi mai nobil , spune Sfântul Grigorie despre toate acestea, a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocuparile sale, făcându-şi-l nu stăpân absurd, ci un bun şi împreună-slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii (…) i-a făcut rod al duhului, afierosind lui Dumnezeu (…) întreaga lor casă, ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit-o" .

Sfânta Gorgonia era şi o femeie cu "predispoziţii intelectuale" cultivate în casa sa cu oarecare tradiţii cărturăreşti a părinţilor săi: "citea şi explica Sfânta Scriptură şi era neîtrecută în cântarea Psalmilor" .

Ca femeie, şi mai cu seamă ca femeie frumoasă şi cu stare materială îmbelşugată, ar fi putut să fie roaba luxului, a podoabelor exterioare cele mai scumpe. Dar ea le dispreţuia pe toate acestea. Dacă "cunoştea atâtea şi atâtea podoabe exterioare de ale femeilor, nu cunoştea - spune fratele ei - nici una mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudorii, o singură albeaţă: aceea a cumpătării; sulemeneala, dresurile (….) le lăsa pe seama celor de la răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept cuvânt se cuvine să roşeşti" . Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea; virtutea sub toate formele şi manifestările ei, la gradul superlativ.

Potrivit obiceiului şi scrupulozităţii morale, simţindu-se niciodată îndeajuns de pregătită pentru a se apropia de luminoasa baie a Sfântului Botez, Sfânta Gorgonia a primit această Sfântă Taină târziu, cu câtva timp înainte de a-şi încheia rosturile vieţii ei aici pe pamant. Spre sfârşitul vieţii, ea fusese lovită de o paralizie imobilizantă.

Clipa despărţirii de această viaţă n-a înspăimântat-o; teamă de necunoscut nu avea. Era conştientă că se duce… Dădea sfaturi celor apropiaţi; le vorbea mai ales despre viaţa veşnică, clipa morţii făcând-o învingătoare, nu o învinsă.

În accente de lirism elegiac şi vizionar în acelaşi timp, Sfântul Grigorie vorbind de clipele trecerii la Domnul a surorii sale, spune că "în armonia corurilor îngereşti, contemplând splendorile divine" de care dorise "să se desfete", aceasta ar fi rostit ca ultime cuvinte:

"În pacea Ta, Doamne, vreau să dorm şi să mă odihnesc!"

Aceasta nu este altceva decît o arătată mărturie şi dovadă a îndrăznelii şi a sfinţeniei cu care fericita Gorgonia a ieşit şi s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osîndiţii de sfîrşitul cel bun şi mîntuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu cei mîntuiţi să slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvîrşită, în vecii vecilor. Amin.

biserica.org

Rugăciune de profundă pocăinţă

Părinte ceresc!

Eu sunt fiul cel rătăcit din Sfânta Evanghelie, care am ieşit de sub ascultarea Ta şi am plecat pe calea pierzării. Am risipit averea sufletească ce mi-ai dat-o, în desfătări şi fărădelegi.

Multe chemări mi-ai trimis ca să mă opreşti din calea pierzării, însă eu nu Te-am ascultat. Abia când ai deschis în faţa mea pericolul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti m-am oprit în loc...m-am îngrozit şi m-am întors înapoi.

Acum vin la Tine, Preabunule Părinte.Te rog primeşte-mă. Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca. Sunt flămând şi nimeni n-are hrană pentru sufletul meu. Sunt gol şi nimeni n-are haine pentru trupul meu. Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a schimbat şi înfăţişarea pentru că păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci pe faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea sfântă a botezului a rămas doar o zdreanţă.

Preabunule Părinte Ceresc, ca fiul cel risipitor mă rog: "Greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...". Sunt vrednic de pedeapsă. Te rog, însă, Milostive Doamne, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din Sfânta Evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea umilitoare în care am ajuns! Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi întru odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inelul Duhului Sfânt, ca să pot începe o viaţă nouă.

Căci mort am fost şi prin darul Tău am înviat. Pierdut am fost şi mila Ta am aflat. Amin.

(din cartea de rugăciuni " Privegheaţi şi vă rugaţi" a Părintelui Gheorghe Grindu de la Biserica Sfântul Gheorghe din Braşov, editura Transilvania Express, 2004)

Domnul este Păstorul meu!

Regele David ştia cât preţuieşte un păstor pentru oile lui, căci el însuţi în tinereţe fusese păstor şi îşi aducea aminte de grija cu care veghea asupra fiecărei oi din turma sa, de luptele lui cu urşii sau cu leul, care venea cu viclenie să-i răpească oile, şi de puterea de care avea nevoie ca să le poată smulge din gura fiarelor.

Sufletul nostru tânăr îşi are şi el vrăjmaşii lui, leul lui, care răcnind, îi dă târcoale, ca să-l sfâşie şi să-l piardă. Şi care e pierdut dacă n-are alături de el pe Dumnezeu, care să-l apere şi care poate foarte uşor să zdrobească pe vrăjmaş.

Oaie nu ştie să se cârmuiască, şi singură nu este în stare să-şi găsească hrana de care are nevoie. Nu-i asta o icoană a sufletului omenesc, care cu toate însuşirile lui frumoase, n-ar putea să o scoată la capăt dacă s-ar lăsa în voia slabelor lui mijloace de conducere? El nu ştie de unde vine, nici unde merge: are nevoie să fie călăuzit pe malul apelor liniştite; spre păşunile cele bogate.

Dumnezeu vrea să te călăuzească şi pe tine, scumpul meu copil! Mergi dar cu încredere pe urmele Celui care zice: "Eu sunt Păstorul cel bun" (Ioan 10, 15).

"De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac! (Ioan 8, 51)"

"Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,

căutând pe cine să înghită". (I Petru 5, 8)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu.

Bucureşti, 1938)

Copilaşi, priviţi în sus!

Puneţi în inima voastră fragedă aceste cuvinte preţioase.

Un copilaş ca de vârsta voastră, a găsit într-una din zile în ţărâna drumului o monedă de aur strălucitor. Se aplecă în grabă, ridică moneda şi o duse într-o fugă mamei sale. Din acea clipă sărmanul copil a tot mers cu fruntea aplecată şi cu privirea aţintită în vârful paşilor săi, cu nădejdea că doar, doar o mai găsi vreo comoară pe de-a gata în cale! Nu era chip să-l facă cineva să-şi mai ridice capul în sus.

Din această pricină copilul nostru a rămas cocoşat o viaţă întreagă, privind numai ţărâna şi noroiul pământului şi nefiind în stare să-şi ridice ochii spre frumuseţea nemăsurată a Cerului!

Copii! Stăpâniţi pământul, dar nădăjduiţi pururea spre Ceruri!

"Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3, 2)

(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu)

Căinţa Sfântului Apostol Petru

Fiecare dintre noi caută să se compare în viaţă cu cei mai păcătoşi dintre muritori şi chiar dacă ne comparăm cu bărbaţii mari ai lumii, căutăm să ne potrivim păcatele lor celor mari. Un bărbat destul de mare care prin anumite alunecări ale lui în viaţă, a dat multă apă la moară păcătoşilor şi desfrânaţilor acestui veac, este marele Prooroc David.

În ceasul său de spovadă, un desfrânat îşi dezvăluia duhovnicului toate isprăvile tinereţilor sale, fără ca să-şi fi arătat însă prin ceva căinţa unei vieţi pierdute.

- Şi nu te înfiori de trecutul tău? îl întreabă duhovnicul îngrozit de stricăciunea unei astfel de vieţi.
- De ce să mă înfior, taică părinte?! zise grăbit şi nepăsător desfrânatul - oricât de ticălos aş fi eu, dar tot nu l-am întrecut pe David.
- Că te poţi măsura cu David în desfrânare - asta este foarte adevarat - zise preotul, însă nu pricep de ce nu te îngreţoşezi de stricăciunea ta şi nu te sileşti să te măsori cu el şi în pocăinţă. David a fost mare în păcat, dar a fost mult mai mare şi a rămas neajuns şi neîntrecut de nimeni în pocăinţă.

Ei bine! După cum desfrânaţii se mângâie cu alunecările de o clipă ale lui David în vâltoarea gâdilărilor trupeşti, tot astfel de şovăielnici în credinţă găsesc un stâlp de reazim în persoana Sfântului Apostol Petru, care în clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi Învăţătorul lui.

Muritorii de soiul acesta uită însă că Sfântul Apostol Petru, îndată ce a auzit cântatul cocoşului, a ieşit afară şi "a plâns cu amar"! El a plâns nu o clipă, ci o viaţă întreagă! A plâns atât de mult încât şiroaiele lacrimilor arzătoare au desemnat pe faţa lui două dungi adânci ca doua jgheaburi de scurgere necurmată.

Necredinciosule! Aţinteşte-ţi întruna privirile la icoana bătrânului şi înţeleptului apostol Petru! Citeşte în ochii lui scăldaţi în lacrimi nu lepădarea, ci ridicarea, nu nepăsarea, ci pocăinţa, nu frica şi deznădejdea, ci hotărârea, curajul şi încrederea desăvârşită în Domnul!

Leagă-ţi fiinţa ta întreagă de credinţa şi de pocăinţa lui, iar nu de lepădarea lui, ca să nu rămâi un lepădat în faţa Domnului Tău!

"Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine!" (Psalmul 50, 11)

(din carte Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu.
Bucureşti, 1938)

Momentul

"Timpul nu însemnează nimic, doar il cercetezi în sine însuşi. El îşi capătă valoarea prin ceea ce noi săvârşim în cursul lui. Timpul este atât de preţios cât de scumpe sunt gândurile, simţirile şi faptele cu care noi ştim să-l umplem. Timpul este atât de bogat cât de îmbelşugate sunt înfăptuirile şi realizările cu care noi îl impodobim. Timpul n-are început; n-are sfârşit; el se revarsă în eternitate.

Viaţa noastră nu este decât o prea restrânsă paranteză în cursul neîncetat al timpului. De la chipul în care întrebuinţezi timpul scurt al vieţii tale, te arăţi vrednic sau nevrednic de zările nemăsurate ale veşnicie.

S-a zis că viaţa noastră este o scânteie între două eternităţi. Drept este că cel mai scurt interval de timp este clipa sau momentul. Şi cu toate acestea momentul este moneda cu care-ţi poţi câştiga eternitatea. Îţi dai seama ce valoroase devin clipele vieţii tale, dacă sunt bine şi fericit utilizate? Îţi dai seama ce osândă îţi agoniseşti cheltuindu-ţi clipele cele mai scumpe ale vieţii cu nimicuri şi deşertăciuni?!

Cele mai mari unităţi de măsurarea timpului sunt trei: trecutul, prezentul şi viitorul. Trecutul nu-ţi mai aparţine, el nu se mai întoarce. Viitorul nu-l întrezăreşti decât cu ochiul nădejdii. Prezentul este totdeauna nervul vieţii tale. Trecutul tău merită oare să fie reamintit şi preţuit?! Prezentul tău este oare vrednic de un viitor fericit?!

Iată atâtea întrebări, care nu pot să rămână fără răspunsul cuvenit. Poţi să zici: ai pierdut momentul, nu e acum momentul, sau n-ai potrivit momentul. Să te ferească însă Dumnezeu să-ţi pierzi clipele, ce se scurg pe nesimţite una după alta şi pe care le potriveşte orişicine şi oricând.

Cititorilor! Amintiţi-vă cuvintele Mântuitorului prin care ne asigură că pentru noi orişicând vremea este prielnică:

"Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea vă este prielnică" (Ioan 7, 6)

"S-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos" (Tit 2, 12-13), Carele ne-a dat următoarea făgăduiţă:

"Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20)

(din cartea Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu,
Bucureşti, 1938)