27 feb. 2011

Gânduri...

E iarnă. Şi e Duminică. Şi soare. Şi-atîta linişte în odaie, în casă. Tăcere şi singurătate. Căci tu, soare, te confuzi până într-atâta cu noi, cu fiinţa noastră, încât nu te mai percepem ca ceva deosebit de noi, ci eşti una cu noi, eşti noi înşine.

E Duminică de iarnă cu soare azi. Şi e aşa de tristă ziua aceasta! Tristă ca toate Duminicile de iarnă şi de început de primăvară cu soare. Ai putea tu, soare, să-mi aduci bucurie, tu, cea mai bună dintre făpturi. Da, eşti cea mai bună, căci tu dăruieşti lumina ta, căldura ta şi celor buni, ca şi celor răi, celor ce te doresc cu iubire, ca şi celor ce nici nu se gândesc la tine. Tu le dăruieşti tuturor cu aceeaşi nepărtinitoare dragoste. Tu ne iubeşti. Tu ne trimiţi razele tale de foc şi de lumină, ca să ne aducă o sclipire de bucurie. se cuvine să ne bucurăm în zilele pline de tine. Mă bucur şi eu şi lucrul meu se împleteşte cu bucuria prezenţei tale, în celelalte zile.

Dar azi. Azi, Duminică...nu pot să mă bucur. E o tristeţe care se înnoieşte în fiecare Duminică de iarnă, când tu ni te arăţi. Să fie oare mergerea la biserică aducătoare de tristeţe? De multe ori, m-am oprit la explicaţia aceasta. Căci acolo, la Biserică, am trăit o clipă măcar mai aproape de Iisus; în orice caz cu puterea dorului acestuia am mers acolo şi întruparea Lui am urmărit-o şi căutat-o. Iar, de n-am putut realiza nici măcar clipa aceea, mai e nevoie să ne întrebăm de rostul tristeţii? Nu tristeţe ne cuprinde, ci durere, durere adâncă. Dar chiar şi de am apropiat vieţuirea noastră de viaţa lui Iisus, continuăm noi această viaţă, după părăsirea Bisericii? A fost apropierea noastră de El atât de puternică, încât să nu ne mai putem desprinde de lângă El? Uneori, poate da. Însă, conştienţi de slăbiciunea noastră, nu îndrăznim niciodată să credem că am putut să-L fi păstrat pe Iisus în noi, să-L fi luat cu noi, întru noi, în afară de zidurile locaşului. Şi, ieşind din Biserică, te vedem pe tine, soare, care ne aduci mai viu aminte de Soarele dreptăţii. Atunci ne prinde tristeţea grozavei păreri de rău că L-am lăsat pe Iisus să treacă pe lângă noi, să vină la noi, fără să-L oprim. Atunci ne prinde dorul de-a ne afla din nou în Biserică, la picioarele Sfântului Altar, de a mai asista iarăşi la Slujbă, de a mai fi o dată părtaşi venirii Lui la noi, pentru că de data aceasta să nu ne mai despărţim de El. Acestea le dorim, când, plecând de la Biserică, tu ne ieşi în întâmpinare. Şi dorului îi e tovarăş nelipsit...tristeţea.

De aceea suntem trişti în Duminicile de iarnă cu soare.

Vara, faci parte, soare, din viaţa noastră de toate zilele. Pe când iarna eşti, de multe ori, un dar al Duminicii. Şi starea noastră de suflet se leagă, atunci, mai strâns de tine, de ivirea ta tocmai în această zi.

Dar tu n-ai timp să asculţi tânguiri, pe care le-ai mai auzit, poate, în repetate rânduri. Tu eşti sol al bucuriei, tu eşti dăruitor de bucurie.. Cine vrea să mă primească astfel, primească-mă. Cine nu, rămâne cu tristeţea sufletului lui... Tu te duci acum, ca să bucuri alte lumi. De le vei fi şi lor prilej de întristare, dorinţa ta rămâne aceeaşi, bună, de a bucura. Desigur că nu e vina ta. Fiecare vede cele din jur şi te înţelege, potrivit stării lui sufleteşti. Că se întâmplă ca tocmai tu, cu prezenţa să trezeşti durerea în suflete...

De câte ori nu supărăm, vrând tocmai să mulţumim, pe cel din preajma noastră! Şi crezi tu că tristeţea aceasta a părerii de rău sau a dorului nu este binefăcătoare? Mergi împăcat pe calea ta, de vestitor de bucurie. Şi mâine, vino iar. Dar mai ales...vino Duminică.


(Lumină lină, Pr. Dr. Marin C. Ionescu. Bucureşti, 1938)


Un comentariu:

corina spunea...

Nostalgice ganduri...